Diverse

Călătoria 2 – Cumpene

          →  Inceputul

Era o vară târzie. Nu mai plouase de vre-o două luni. Iarba poienilor, altădată de un verde crud, se îngălbenise. Doar gorunul cel uriaş de la marginea pădurii se ţinea încă falnic. Frunzele fagilor din vale se uscau şi începeau să cadă. Nu-şi amintea să mai fi prins o secetă atât de cumplită.

          Dar, într-o bună zi, pe la nămiezi, cerul se întunecă. Cohortele norilor vineţii cucereau tăriile, ascunzând lumina soarelui. Venea furtuna. Fulgerele începeau să brăzdeze înaltul. Sfântul Ilie îşi pornise carul prin cer. Bubuitul tunetelor se rostogolea în ecouri prelungi prin văi. Un ropot de ploaie deasă se abătu asupra muntelui. Rafalele de vânt iscau vaiete printre crengile copacilor. Un trăsnet cumplit se abătu asupra unui brad de pe coasta vecină. Se înălţă o pălălaie uriaşă. Urgia focului înghiţea lacomă pom după pom, sfidând parcă, ploaia ce continua să se cearnă. În ciuda stropilor răcoroşi, simţea deja dogoarea incendiului. Vijelia hrănea şi ea pârjolul, purtând scânteile pe deasupra pădurii. Oare ăsta să fie sfârşitul?
          Au trecut câteva ceasuri. Multe, puţine? Le pierduse şirul. Brusc, aşa cum se pornise, furtuna se opri. Norii plecară grăbiţi, luând şi vântul cu ei. Soarele scăpăta spre asfinţit. Incendiul care înghiţise hulpav pădurea de pe coasta vecină s-a oprit. I-a pus stavilă pârâiaşul din vale care se învolburase alimentat de şiroaiele de ploaie ce s-au scurs de pe pantele muntelui. Răsuflă uşurat.
          Mai la margine, vărul său, pinul cu noduri, era fericit. În sfârşit, copilaşii săi, conurile ce se rostogoliseră mulţi ani printre pietre, s-au deschis la căldura focului, aruncând în afară seminţele. În scurtă vreme pinii tineri îşi vor iţi primele rămurele infrunzite deasupra pământului înegrit de pârjol.
          Au trecut anii. Bunul moş, cu barba albă, tocmai îşi golise sacul pe la casele copiilor cuminţi. Prichindeii dormeau fericiţi.
          Luna plină îşi aşternea mantia argintie peste liniştea nopţii. Zăpada lucea, parcă alimentată de propria lumină. Nici măcar o şoaptă de vânt nu tulbura tăcerea îngheţată a miezului de noapte.
          Dar, de-odată, tihna firii fu sfâşiată de un bubuit. De pe piscul din zare se prăvăli o streaşină de omăt. Avalanşă ! Neaua cea catifelată, născută din aşternutul fulgilor uşori ca o adiere, se preschimbase într-o fiară ce creştea si prindea viteză cu repeziciune. Nimic nu-i stătea în cale. Nici măcar desimea bătrânului codru. Brazii, vârstnici ori tineri, se prăbuşeau ca nişte aşchii, sub urgia albă. Şi brusc, linişte. Torentul îngeţat s-a oprit în vale. Cînd s-a luminat de ziuă o fâşie largă se ivise pe coasta muntelui. Brazii prăbuşiţi zăceau de-a valma ca doborâţi de furia unui uriaş.
          Uff! Scăpase şi de astă dată.
          Primăvară. Pofta de viaţă renăştea peste întreaga fire. Ghioceii îşi înălţau veseli clopoţeii printre peticele de zăpadă mâncate de vântul de la miazăzi.
          Fără nici o avertizare, măruntaiele Pământului prinseră a se zvârcoli. O stâncă uriaşă se desprinse din vârf. Se rostogolea din ce în ce mai iute, rupând ca pe nişte surcele brazii ce-i stăteu în cale. Cutremur. Se îndrepta către el, făcând cărare prin brădet. Se retrase în sine pentru a nu simţi sfârşitul. Îşi simţi ramurile date cu violenţă la o parte. Auzi un trosnet înfiorător apoi, bubuitul se înepărtă. Vietăţile pădurii s-au liniştit încetul cu încetul.

           Când şi-a revenit, bradul falnic care l-a ocrotit de pe când era de-o şchioapă, zăcea prăbuşit la pământ. Rămas bun bătrâne drag. De când se ştia, şi cei vârstnici spuneau la fel, nu se pomenise aşa un cutremur pe vârf de munte. În vale cred că a fost urgia lumii.
          Şi iar a scăpat cu viaţă. Probabil cineva, acolo sus, îl iubeşte.

 Feșterul 

Categorii

Abonează-te la newsletter