Reise 3 - Die Fee

Cumpene

Era pe la ceasurile patru dinspre ziuă, când a auzit vorbă omenească. Erau doi se pare. Şi se apropiau. Se auzea şi tropotitul unui cal. Oare cine să fie? Şi unde au pornit, aşa, cu noaptea-n cap?

După vântoasa de ieri, liniştea se aşternuse din nou asupra pădurii. Era tulburată, ca de obicei, doar de vietăţile nopţii. O buhă fâlfâi din aripi, speriată de apropierea oamenilor. Un râs, ieşit la vânătoare se pierdu neauzit în desişul codrului.

Se opriră chiar la poalele lui. Erau doi, aşa cum îi simţise de departe. Un ţăran mai în vârstă dar încă în putere  şi unul mai tinerel.

– Ăsta-i nea Ilie?

– Ăsta-i Spiridoane. L-am ochit amu vre-o trei zile, când am venit cu căruţa după cetină ca să împodobesc poarta. Ştii că se mărită mezina mea, Irinuca. O ia un domn de la oraş.

Bradul ăsta e numai bun să-mi trag scânduri ca să podesc bucătăria şi casa cea mare. Umblă colea în desagă. Vezi c-o pus baba mea un şâp să ne mai învârtoşim oleacă… Dă-l încoace să luăm câte-un gât, şi la treabă, să nu ne apuce soarele şi să ne prindă feşterul, Doamne fereşte, apără şi păzeşte. Spiridoane, ia toporul şi să începem.

Până aici mi-a fost. Pesemne mi-a fost scris să părăsesc pădurea şi să mă mut în casă de oameni gospodari. Spiridon îşi suflecă mânicile, făcu o cruce mare, scuipă în palme, şi, asupra mea se abătu prima lovitură de topor.

– Dar ce faceţi voi aici, oameni buni?

Din întunericul pădurii se desprinse o siluetă îmbrăcată în verde  cu o armă pe umăr.

Îl ştiam bine. Trecuse de câteva ori să mă măsoare cu clupa, compasul forestier.  Alteori se oprea la poalele mele şi lua un smoc de măcrişul iepurelui, pe care-l mesteca cu poftă. Eram prieteni buni.

– Ilie, Spirdoane, voi sunteţi?

– Aoleu dom’ feşter că amarnic ne-ai mai spăriet ! Amu ce-om putea să mai zîcem.

Doar n-o să ne credeţi dacă v-om spune că am venit după mânătărci.

– Ba vă cred, cum să nu! Aţi venit la bureţi. Spiridon îi taie cu toporul, matale nea Ilie îi culegi cu ţapina şi calul  cară prada pe pârâu la vale, până la joagăr unde îi tăiaţi felii şi puneţi de-o tocăniţă. Aşa-i că da? Cine dă smântâna?

– Nu ne mai lua în batjocură dom’ feşter. Da’ cum di eşti matale cu noaptea în cap în mijlocul pădurii? Şi cum de ne ştii, aşa pe întuneric?

– Apăi v-o dat în gât Guţă. Cică făcea curat în altar, în sfânta biserică, când te-o auzit vorbind cu părintele cum că vii dis de dimineaţă la joagăr să tai nişte scânduri. Guţă a Veneticului. Ăl de munceşte pe masă şi casă în bătătura popii Macarie şi la joagărul sfinţiei sale. Vorbesc de joagărul cel nou pe care l-au montat luna trecută cei doi meşteri nemţi veniţi de la oraş. Îl ştii şi matale, nu-i aşa?

– Pe Guţă? Îl ştiu, îl ştiu, cum să nu-l ştiu, dă-l bolii! L-am omenit şi eu de vre-o câteva ori. Babele grăiesc pe la garduri că s-ar ţine cu coana preuteasă.  De, păcatele lor. Amu, dom’ feşter ce să mai zic. M-ai prins cu mâţa-n sac. Da suntem oameni de omenie. Mă ştii doară. Când îi vorba, la o adică, nu mă tocmesc. O să cădem la bună pace. Ştii că-s neam cu primaru. Mai de departe, cei drept, dar tot se chiamă că suntem neamuri.

– Nu pot, nea Ilie. Nu pot. Pâra o venit direct la şeful de post cel nou. Ştii că nici primarul nu se pune cu el. Ţii minte că acum vre-o două luni nu l-a iertat nici pe Vasile, flăcăul lui domn secretar de la primărie, atunci când o iscat bătaia aia de la crâşma lui Ion Huţulul. Are proptele mari la oraş. Mi-a spus să vă las să puneţi bradul la pământ ca să vă prind în flagrant. Zicea să vă confisc şi calul. Să fac uz de armă dacă e nevoie. Dar te ştiu de om gospodar. Mi-a fost milă de pletele matale albe şi de numele pe care-l ai în sat. Doar ai sfoara ceea de pădure de lângă Chetrosu. Cum de te-ai lăcomit la bunul statului?

– De, ceasul rău dom’ feşter.

– Ceasul rău, dacă spui matale. Da’ înainte de prânz să vii împreună cu Spiridon, la post să daţi o declaraţie.

– Da’ Spiridon n-are nici o vină. Mi-i nepot de la soră-mea Zamfira. Nu putea să zică nu cănd l-am rugat să mă ajute.

– Nepot, nenepot, era şi el la locul faptei. Uite ce-i, nea Ilie. O să pun o vorbă bună la şeful de post. Vorbeşte matale şi cu domnul învăţător, că doar sunteţi cumetri. Poate scăpaţi doar cu o amendă.

Încet, încet, vocile s-au îndepărtat fiind estompate de desimea codrului.

* * *

Soarele s-a ivit de după creste, uscând perlele de rouă de pe firele de iarbă. La poale, muşcătura toporului se umpluse de răşină aurie. O furnicuţă curioasă, ori poate atrasă de mirosul puternic al lacrimii vindecătoare se prinsese în încleştarea cleioasă. Poate cândva, peste milenii, lacrima se va preschimba în nestemată de chihlimbar, aşa cum ştia că, acum milioane de ani, au făcut strămoşii strămoşilor lui.