A madeira das memórias de infância

Povestesc întotdeauna cu mare plăcere despre vacanțele petrecute la țară în copilarie, cu bunica din partea mamei – mamaia cum se zice în Muntenia – pe care, cu toate că era un adevărat „jandarm”, o iubeam foarte mult. Zilele trecute eram într-o vizită și povesteam din nou despre „țara” mea, despre bucătăria de vară cu cuptorul țărănesc din cărămidă arsă, unde se coceau cozonaci și plăcinte cu mere și unde pe pirostrii, în fața cuptorului, se fierbea porumb. Am plecat acasă învăluită de aceste amintiri și am continuat să mă gândesc la acea viață de la țară, unde totul se făcea cu efort, apa nu venea de la robinet ci din fântână, căldura nu venea pe țeavă ci era făcută în timp, tăind lemne, scoțând cenușa din sobă, construind movila de lemne în sobă în așa fel încât să ardă bine și așteptând până se încălzea soba. Dar ce frumos mirosea acea căldură.

Frumoasele obiecte de lemn ale copilăriei

Cum lemnul este mereu în gândurile mele, am început să caut în amintiri obiectele din lemn ale bunicii. Mi-am amintit cum spăla rufe cu apă de ploaie și săpun de casă în copaia din lemn (albia), așezată înclinat pe un suport special construit tot din lemn. Nu pot să vă descriu albul acelor rufe care în final erau limpezite cu apă în care punea un pic de sineală (colorant natural albastru). Era perfect!

Mi-amintesc de putineiul unde mamaia bătea untul. De cutia mare din lemn cu picioare scurte, căreia îi spunea hambar și unde ținea într-un compartiment făina și într-altul mălaiul. De lavița din lemn de lângă pompa de apă unde se spălau și se scurgeau vasele. De masa de sub măr, din scânduri negeluite, unde mâncam de prânz vara. De toate lingurile, linguroaiele și sucitoarele din lemn, de fundurile tocite de atâta folosire, de copaia cea mica (copăița) în care frământa pâinea, coca pentru plăcinte sau cozonacul.

Îmi amintesc și de fusele cu care mamaia torcea lâna seara, în odăiță, la lumina lămpii cu gaz și cum eu adormeam în sfârâitul fusului. De războiul unde țesea carpete, cuverturi, peritare și preșuri, de suveicile pentru război, de melița unde se bătea cânepa după ce stătuse o lună la înmuiat în baltă. De butoaiele, tocitoarea și mașina de bătut porumb din magazie.

Mi-a mintesc de paturile din lemn cu tăblii înalte la capete, dulapul care avea uși cu geamuri în partea de sus, vopsit și revopsit de-a lungul timpului, un veritabil exponat chique gasto; de etajera simplă, cu 3 polițe ce se sprijineau pe elemente strunjite, pe care stăteau cărțile unchiului meu; de lada de zestre pictată din „casa mare”, în care mamaia își ținea lucrurile de moarte pe care le strânsese cu grijă din vreme și pe care mi le arăta mereu să nu cumva să uit; de măsuța mică cu 3 picioare pe care răsturna mămăliga și scaunele mici din jurul ei; de icoana veche, pictată pe lemn, care a vegheat câteva generații, cu ștergarul de deasupra cusut cu modele țărănești.

Sunt amintiri dragi și din fericire, nu sunt singurele. Reprezintă o parte din viața mea, din viața noastră trecută și cred că este bine să le rememorăm din când în când. Putem construi în continuare, putem și trebuie să îmbunătățim viața la țară dar cred că nu trebuie tăiate rădăcinile. Și dacă este posibil, să păstrăm obiecte din trecut și să le integrăm în viața noastră prezentă. Și mai ales, să nu uităm.