O sótão dos meus amigos

Am fost în vizită la niște prieteni foarte dragi care stau lângă Târgoviște și pe care nu-i mai văzusem de aproape 2 ani. Între timp au mai lucrat la casă, reușind să termine mansarda, care a devenit apartamentul fetei celei mari. Mai au o fată, chimistă ca și mine. Îmi place să cred că fetele sunt prietenele mele cu toate ca aș putea să le fiu, cu ușurință, mamă. De câte ori ne întâlnim discutăm cu plăcere și pasiune despre tot felul de subiecte. Dar să ne întoarcem la mansardă și la „vechituri”. Fetele sunt îndrăgostite de obiectele vechi și autentice, salvând de-a lungul timpului tot felul de astfel de obiecte, multe dintre ele din lemn care, odată cu terminarea mansardei și-au găsit locul.

Imediat ce am ajuns mi-au spus că mansarda este gata și sunt nerabdători să-mi audă părerea. Proprietara de drept a mansardei nu era din pacate acasa, așa că am fost văduvită de prezentarea „artistei”, dar a suplinit-o cu succes, sora ei. Când am urcat în mansardă am știut că va urma un articol. Toate obictele alea vechi, adunate cu multă dragoste, erau așezate acolo, înfrumusețând locul. Unele dintre ele au si mici povesti.

Mansarda este amenajată ca un apartament, cu living, bibliotecă, dormitor, baie și chiar o mică terasă. Spațiile nu sunt toate pe același nivel, astfel încât diferențierea este și mai evidentă. Livingul este la nivelul cel mai înalt. În timpul zilei este foarte luminat având atât ferestre normale, cât și una în acoperiș, tip velux. Cum intri îți atrage atenția un vechi banc de lucru din lemn. A fost recuperat de capul familiei dintr-un vechi atelier. L-au integrat perfect în atmosfera mansardei, combinându-l cu un butoi vechi și niște sifoane de sticlă. A ieșit un bar perfect unde îți dorești să stai la povești cu un pahar de vin bun în mână.

Livingul, cu toate că nu este mare, este astfel împărțit încât se pot desfășura mai multe activități în același timp, fără ca protagoniștii să se încurce unii pe alții. În dreapta cum intri există o zonă unde se poate juca cărți. Piesa centrala este masa, în stil art deco. Este parte din zestrea unei mătuși – mobila primită prin anii 50 drept cadou de nuntă.

În stânga este locul de chat-uit (de „bârfă” mai pe românește). Are o canapea adusă din Olanda și recondiționată aici, lada de zestre a bunicii transformată și ea în canapea cu ajutorul unor perne și măsuța de cafea, făcută de tatăl fetelor, Marian, din lemn recuperat.

Blatul este din linul de vin, o veche piesă folosită în regiune la presatul strugurilor pentru must. Când au schimbat „metodologia” linul a fost pus în pod, „că o trebui el la ceva”. A venit momentul mobilării mansardei și era nevoie de o măsuță. Atunci Marian și-a adus aminte de lin. Era cam mâncat de cari și crăpat așa că a trebuit să întărească blatul în partea de jos. Pentru picioare lemnul nu era suficient de rezistent. Așa că a hotărât să scoată un stâlp de rezistență de la un gard vechi (bulumac, cum i se spune în zonă) și din el a făcut picioarele. I-am povestit despre resina epoxídica si i-am arătat fotografiile din articolul dedicat aceste rășini. A început imediat să mă întrebe amanunte despre folosirea ei. Sunt convinsă că data viitoare o să văd vreun lemn vechi imortalizat în rășină.

Lângă canapele, pe o veche roată de pus fir pe suveicile pentru războiul de țesut, se află un radio vechi. Mi-au spus că a costat un pachet de „pamperși”. Familia de unde l-au luat și care voia să-l arunce avea un copil mic. Când au întrebat cât vor au spus ca un pachet de absorbante pentru cel mic este suficient.

Tot în mansardă, lângă barul-banc de lucru, tronează roata de tors a bunicii.

În bibliotecă am găsit alte lucrui vechi și fromoase. Măsuța rotundă, acoperită cu o veche față de masă lucrată delicat, este luată pe „3 duble de porumb” de la cineva care cumpăra porumb de la ei. Pentru 3 duble în plus au bătut palma și pentru masă.

Tot aici este și un dulap din mobila de zestre art deco.

Cărțile sunt așezate în rafturi vechi pe peretele din fața ușii așa că îți sar în ochi imediat. Sunt cărți vechi, adunate de-a lungul timpului și întreținute cu grijă.

Dar ceea ce îți atrage atenția în mod special este covorul cu model românesc. A fost cumpărat, împreună cu alte 2 la fel, de la o doamnă care le comandase cu ani în urmă pentru nunta fetei. Ei însă nu i-au plăcut covoarele țărănești, așa că au stat făcute sul într-un colț de casă multă vreme. O întămplare norocoasă a făcut ca doamna să se întâlnească cu prietenii mei și absolut fără nicio legătură, sa vorbească despre covoare. Așa au cumpărat 3 covoare cu model românesc, țesute manual, cu numai 200 de lei.

Despre prietenii mei și pasiunea lor pentru vechituri aș putea să tot vorbesc. Mă gândesc totuși să mă opresc, cu promisiunea că am să revin și cu alte lucruri frumoase din casa lor. Ca un ultim exemplu – mașina de cusut Singer, veche de peste 100 de ani, cu care lucra bunica fetelor, croitoreasă vestită în zonă