Um hostel, uma agradável surpresa em Targu-Mures

Pentru că este sambătă am să vă spun o poveste, zic eu, frumoasă. Deși tocmai ce m-am întors dintr-o vizită făcută prin țară, la oameni cu drag de lemn și de ceea ce fac, povestea nu este despre ei (aceea va veni cât de curând). Este despre o pensiune și niște tineri care au făcut ca o cazare de-o seară să rămână o amintire plăcută pe care vrei s-o împărtășești.

De ceva vreme, când mergem în vizite prin țară, nu ne mai facem rezervările dinainte. Programul suferă de multe ori modificări pe parcurs, sunt multe de văzut și de vorbit și nu vrem să fim constrânși de un itinerariu prestabilit. Preferăm cazarea la pensiuni pe care le alegem atunci când ne dăm seama unde vom înnopta. În plus, atunci când te cazezi la o pensiune, șansele să ai parte de o poveste frumoasă sunt mult mai mari.

Așa s-a întâmplat și săptămâna aceasta. Marți seara am ajuns în Târgu Mureș, unde ne-am horătat să rămânem pentru că a doua zi aveam programate câteva întâlniri. Era aproape 7 seara când am început să căutăm cazare. Am ales Villa Helvetia pentru că ne-au plăcut fotografiile și referințele citite rapid, pe telefon, într-o parcare de la intrarea în oraș. Vila era în centru, ceea ce reprezenta un avantaj și avea un preț bun. Așa că ne-am decis rapid și am plecat într-acolo.

Văzută de afară nu ne-a spus foarte multe. E o casă veche, din aceea cu grinzi verticale din lemn vizibile, asemănătoare celor din Germania sau Franța, dar părea cam înghesuită. Ne-am gândit totuși că referințele bune nu erau degeaba. Ne-a întâmpinat Elly, o tânără foarte amabilă,  care ne-a arătat o cameră și ne-a convins.

În interior nu mai ai deloc senzația de înghesuială. Totul este făcut cu atenție, cu grijă pentru detalii, este plăcut și primitor, iar plantele naturale atârnă peste tot pe scara interioară ce duce spre camere. Elly ne-a spus tot ce trebuia să știm, ne-a dat cartea de vizită cu telefonul personal, spunând că o putem suna oricând apare vreo problemă, inclusiv dacă suntem în oraș și nu mai știm să ne întoarcem. Cred că nu trecuseră 5 minute și ne simțeam deja prieteni.

Cum era deja târziu am coborât imediat la masă. În vilă este și un mic restaurant, 2 camere ce comunică care îmi aminteau de un restaurant de familie din Italia. Între camere sunt si două ferestre ce au numai rama și care par a fi oglinzi în care vezi reflecția camerei în care stai. Realizezi însă că tavanul din camera în care stai este alb, iar cel pe care îl vezi este nuc rustic și te lămurești 🙂.

Ne-am așezat la masă și imediat și-a făcut apariția bucătarul. Ne-a spus ce avea pregătit pentru acea seară, dar că nu era o problemă să ne gătească ce doream. Era târziu și am hotărât să mâncăm un singur fel. Ne-a recomandat să luăm totuși un aperitiv ușor și ne-a spus că ar merge foarte bine cu un anume vin alb. Din acel moment am hotărât să mergem pe mâna lui. I-am spus-o și am devenit prieteni. Ne-a povestit că el și Elly sunt prieteni. A lăsat restaurantul de 5 stele unde lucra și a venit alături de ea pentru a o ajuta. Se ocupa singură de tot și ajunsese să se îmbolnăvească. S-au ocupat singuri de multe, inclusiv de vopsitul meselor și al tavanelor din lemn din restaurant. A ales cramele cu care să lucreze după calitatea vinurilor, nu după renume sau mărime. Și vreau să vă spun ca am testat în acea seară, la recomandarea lui, 3 vinuri și toate au fost excelente și foarte potrivite cu felul de mâncare. Ne-a povestit multe despre cupaje, despre crame, despre cei care se ocupă de ele.

Vreau să vă spun că tot ce am mâncat a fost foarte bun, cu ingrediente de bună calitate. Apropo de calitate. M-am gândit inițial să iau o supă cremă. Și-a cerut scuze că nu are pentru că vrea să facă supă de sezon care să fie de dovleac si nu a găsit încă un dovleac de calitate. Iar modul cum a aranjat fiecare fel în farfurie era demn de Masterchef.

La final ne-a făcut o surpriză – un desert din partea casei însoțit de o cupă de vin spumant roze făcut tot la o cramă mică din țară. Bineînțeles că ne-a povestit și despre această cramă, dar și despre faptul că știe să „desfacă” șampania tăind gâtul sticlei cu sabia, așa cum făceau ofițerii pe vremuri.

A fost o seară atât de plăcută că nu ne mai dădeam duși. Tot timpul n-am simțit bine veniți, bine tratați, alături de oameni frumoși și pasionați de ceea ce fac, iar prețul mesei a fost mai mult decât decent. Încă din acea seară mi-am spus că voi scrie despre ei pentru că astfel de oameni merită cunoscuti. Mi-a părut rău că timpul a fost scurt și absorbiți de povești, pur și simplu am uitat de fotografii și de alte amănunte pe care aș fi vrut să le aflu despre ei. Dar, cu siguranță, vom mai reveni în acest loc.