Shellac - barniz natural utilizado durante cientos de años para proteger la madera

Primul material folosit pentru protejarea mobilierului și a instrumentelor muzicale din lemn a fost shellac. Pe lângă protecție el dădea mobilei și acel luciu cald pe care-l mai vedem acum doar la obiecte vechi. Aplicarea era laborioasă și era nevoie de mult timp si multe straturi succesive aplicate, dar se obținea o suprafață frumoasă cu luciu profund. Totuși, în ciuda frumuseții, rezistența peliculei nu era foarte buna, ceea ce a făcut ca în timp să fie înlocuit cu materiale noi, moderne, preferate pentru rezistențele crescute și rapiditatea în lucru. Ca urmare, vechile tehnici de aplicare s-au pierdut, fiind tot mai puțini cei care mai știu cum se proteja lemnul în trecut. Cred însă că shellac-ul reprezintă o parte importanta a finisării lemnului și de aceea vreau să vă spun mai multe despre el.

Shellac-ul a fost primul material folosit pentru acoperirea mobilei și a instrumentelor muzicale cu coarde. Se pare că cei care l-au folosit primii au fost venețienii, în secolul 16. În acea vreme a apărut o îndeletnicire nouă, cea de vopsitor de mobilă. Vopsitorul nu era nici pictor, nici fabricant de mobilă. El se ocupa numai de lăcuirea mobilei cu shellac printr-o tehnică cunoscută astăzi sub numele de french polish.

În secolul 18 finisarea cu shellac era mult folosita în Anglia epocii victoriene pentru acoperirea mobilei făcute cu lemnul scump adus din colonii. Perioada de glorie a durat până în secolul 19, când au apărut finisările cu ulei și ceară. Totuși, mobila scumpă continua să fie făcută cu shellac. La începutul secolului 20 (1920-1930) a fost însă aproape total înlocuit cu lacul nitrocelulozic, foarte asemănător ca aspect, care însă putea fi aplicat prin pulverizare și se putea lustrui cu ușurință.

Shellac-ul este o rășină secretată de femela unui gândac numit lac (Keria Lacca) ce traiește pe copacii din pădurile din India și Tailanda. Gândacul se hrănește cu seva copacului și depune pe crengile lui rășina, făcându-și un tunel.

Culoarea rășinii este diferită în funcție de tipul copacului și de perioada anului în care este secretată. Poate varia de la galben pai la brun închis, trecând prin portocaliu, roșu sau brun deschis. Ca o curiozitate, se spune că este nevoie de 100.000 pana la 300.000 de insecte pentru a face un kg de lac.

Când rășina este adunată de pe ramuri sunt luate și bucăți de coajă și chiar insecte. Totul este pus într-un tub de pânză asemănător unui ciorap și încălzit. Rășina se topește și se scurge, resturile rămânând în ciorap. Lichidul este apoi turnat în pelicula subțire și lăsat să se întărească. La final stratul subțire se sparge obținându-se fulgii de shellac.

Mai există și varianta de „nasturi” de shellac, dar este vorba numai de modul cum a fost turnată rășina.

Lacul se obține prin dizolvarea rășinei în alcool industrial (spirt denaturat). Lacul preparat nu rezistă foarte mult timp, de aceea shellac-ul se comercializează sub formă solidă. Daca este preparat este bine să fie ținut la rece pentru că temperatura ridicată îi accelerează deteriorarea. Dacă lacul preparat a stat mai multa vreme este bine să se verifice înainte de a fi folosit. Se toarnă câteva picături și dacă se întăresc imediat lacul este bun. Dacă rămân lipicioase nu mai poate fi folosit.  Când hotărâți să cumpărați lac gata preparat verificați întotdeauna data fabricării și garanția. Acestea trebuie să fie trecute pe etichetă. Dacă nu sunt, nu cumpărați produsul.

Lacul conține în mod natural 3-5% ceară provenită de la insectă. Există și varianta fără ceară, purificată (deparafinată), pentru finisările care implică acoperirea shellac-ului cu alt strat de lac de altă natură sau când straturile aplicate sunt mai groase. Dacă finisarea se face numai cu shellac poate fi folosit cel nepurificat. Varianta cu ceară devine albicioasă în momentul în care se dizolvă în alcool, dar la uscare redevine transparentă.

Rașina secretată de Keria Lacca nu este folosită numai la obținerea lacului pentru mobilă. În industria alimentară se folosește pentru a da luciu bomboanelor sau altor alimente, iar în combinație cu ceara, pentru a proteja fructele transportate pe distanțe lungi (citricele). În trecut a fost folosit pentru izolarea firele electrice împotriva umezelii sau pentru obținerea plăcilor de gramofon și patefon, fiind înlocuit o dată cu apariția vinilului.

Shellac-ul protejează lemnul, blochează tanini și mirosul în interior, este rezistent la radiația UV și nu se închide la culoare în timp, așa cum fac alte lacuri. Când se usucă are un luciu înalt natural, iar pentru a-l mătui se adaugă silice. Suprafața lăcuita este sensibilă la apa și alcool, devenind albicioasă și este puțin rezistentă la temperaturi ridicate, înmuindu-se dacă este pusă pe ea o cană cu lichid fierbinte. Defectele se repară însă foarte ușor, aplicând pur și simplu lac în zona deteriorată. Lacul adăugat se integrează perfect iar defectul dispare.

Metoda de aplicare a shellac-ului se numește french polish. Ea constă în aplicarea succesivă de straturi multe și subțiri de lac prin mișcări continue și circulare. Cum sunt multe de spus despre metodă voi continua cu descrierea în amănunt a modului cum se obține acel luciu unic.