Viaggio 4 - Destinazione

Feșterul

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, ca orice pom, de la o vreme încoace, am început să mă întreb care-mi va fi soarta. Şi asta, de când trecea, aproape în fiecare an, pe la pâlcul ăsta de pădure, prietenul meu, feşterul, ba măsurându-ne cu clupa, ba ciocănindu-ne cu tot felul de instrumente nemaivăzute până acum. Simţeam că se apropie ceva. Cu atât mai mult că, ceva asemănător, i se întâmplase lui văru-miu. Îl ştiţi şi voi. Vă zic de zâmbrul cel fălos de pe stînca din deal. Cel care-şi aurea primul vârful coroanei când, dimineaţa, soarele se ivea de după creastă şi-şi lua ultimul rămas bun de la astrul zilei, cu ramurile înroşite de razele apusului. Să vă spun cum s-a întâmplat..
Să tot fi fost acum vre-o trei ani. De la o vreme am tot văzut câţiva oameni mişunându-i pe la poale. Se apropiau, îl loveau uşor cu un ciocănel, alţii cu palma desfăcută. Îl ascultau cu urechea lipită de scoarţă, iar îl loveau uşor şi tot priveau către vârful ce se înălţa la vre-o treizeci de metri deasupra stâncii. N-a trecut mult şi, într-o bună iarnă au venit înarmaţi cu topoare şi cu o beschie doborându-l la pământ. L-au curăţat de ramuri, pe care le-au târâit devale unde le-au încărcat într-o căruţă, apoi l-au legat de hamul unui cal şi dus a fost. Se zvoneşte că a fost dus direct la fabrica de viori.
Oare o să păţesc şi eu la fel?
Sunt curios ce-o să-mi mai rezerve viaţa!
Într-un fel, mi-ar părea rău de prietenii pe care-i las aici.
Mi-ar părea rău de bătrânul Moş Martin care, când se apropia de mine, se ridica în două labe, de parcă vroia să mă îmbrăţişeze, şi-şi ascuţea ghearele de scoarţa mea. Pleca apoi mormăind către zmeurişul din apropiere unde se îndopa lacom până-l apuca durerile de burtă. Se întorcea spăşit şi-şi băga laba în muşuroiul de furnici de lângă mine, pe care le lingea pentru a scăpa de pântecăraie.
Mi-ar părea rău de cele două veveriţe gureşe care, în timp ce ronţăiau cu poftă din conurile mele, râdeau de verişoarele lor din America care nu aveau, ca ele, o aşa minunăţie de coadă. Rîdeau şi de verişoarele cenuşii din tundra asiatică, care nu aveau ca ele o mândreţe de blană roşcată ori neagră.
Mi-ar fi dor de eleganta ghionoaie, îmbrăcată în negru, alb şi roşu care trezea toată pădurea cu zgomotul ei ca de mitralieră, când se hrănea cocănindu-ne scoarţa şi ne scăpa de viermişorii şi gâzele care mişunând pe sub ea, ne făceau să suferim.
Mi-ar fi dor de buha care, la vreme de noapte, îşi lua neauzită zborul de pe ramurile mele pentru a prinde în gheare un amărât de şoricel pe care foamea la alungat din vizuină sau vre-un vătui nenorocos.
O să-mi fie dor şi de lixul sau râsul cu blana lui vărgată şi moţul din vârful urechilor,care, în nopţile întunecate, se strecoara neauzit, ca o fantomă, ca să vâneze vre-o pasăre adormită, vre-o veveriţă ori vre-un pui de căprioară imprudent.
Şi de câte mute altele!
Dar, pe de altă parte, mă bucuram.
În sfârşit voi scăpa de viermii care-şi făceau cocon din acele mele. Voi scăpa şi de mătreaţa căreia unii îi spun barba ursului şi care-mi usca ramurile. Voi scăpa de acarieni, de musculiţele albe, de rugină. Nu va mai creşte pe scoarţa mea văcălia sau, cum este mai cunoscută, iasca, care să-mi sugă seva şi să-mi lase cicatrice adânci.
Şi, într-o dimineaţă de primăvară, când abia se crăpa de ziuă, au venit. Cu larmă mare, au intrat în pâlcul de brazi însoţiţi de nişte cai mici dar puternici, care se vedea că erau obişnuiţi cu pădurea. Înarmaţi cu beschii, topoare şi ţapine, au pornit să ne culce la pământ. Doar cei mai pirpirii au scăpat. După ce ne-au curăţat de ramuri a urmat corhănitul. Ne-au rostogolit cu ţapinele până-n pârâu, după care, cu ajutorul cailor ne-au târât până la drum.
Dove andremo a finire?

Așteptarea