Scule manuale japoneze

Este un subiect care fascinează pe mulți pasionați de lucrul cu lemnul. Va fi vorba despre scule japoneze, mai exact despre scule de mână, tradiționale, folosite de sute de ani de maeștri japonezi. Scriu cu emoție pentru că știu că sunt foarte mulți pasionați de tâmplăria tradițională japoneză și nu aș vrea să fie dezamăgiți. Totuși, având în vedere că am o veche pasiune pentru arta japoneză a prelucrării lemnului, pentru îmbinările lor tradiționale, pentru modul cum situeaza ei acest meșteșug între artă și știință, îmi fac curaj să vă spun câteva ceva despre scule tradiționale, despre truse scule și ce diferențe sunt între unele scule japoneze și cele similare din Europa, America sau Australia.

De ce sunt așa interesante aceste scule? De ce sunt subiectul atâtor discuții, prezentări și cursuri?

Sculele japoneze sunt atât de interesante datorită meșterilor care se încăpățânează să lucreze cu astfel de scule manuale, reușind să realizeze cu ele lucrări de o finețe și o precizie greu de obținut chiar folosind cele mai moderne scule. Multe dintre ele continuă să fie și acum făcute manual, perfecțiunea lor rezultând din colaborarea între meșterul tâmplar si făuritorul de scule.

Este greu de crezut, dar și acum se fac ferăstraie ai căror dinți sunt tăiați manual cu foarte mare precizie. Se fac lame pentru cuțite de sculptură urmând aceași tehnologie ca pentru fabricarea săbiilor vechilor samurai.

Fascinația vine tocmai din această păstrare nealterată a tradițiilor, de la finețea cu care este prelucrat lemnul și de la trăinicia obiectelor și construcțiilor. Da, avem și noi tradiție în prelucrarea lemnului. Există și la noi oameni care păstrează tradiția și prelucrează lemnul folosind scule tradiționale. Nu vreau să minimalizez sau să anulez meritele lor sau ale vechilor tâmplari și dulgheri. Este pur și simplu prezentarea unei alte tradiții și a unei culturi care a reușit să prelucreze și să îmbine lemnul astfel încât să aibă acum cea mai veche clădire din lemn din lume, clădire care este încă în picioare.

Scule manuale tradiționale japoneze

Dar să revenim la sculele japoneze. Grija pentru a nu pierde tradiția si a duce mai departe moștenirea de secole a făcut ca în 1984 să se înființeze la Kobe un muzeu al sculelor de tâmplărie și dulgherie – Muzeul Takenaka. Takenaka Corporation, o firmă de construcții veche din 1899 a fost cea care l-a înființat. Muzeul conține peste 30.500 de unelte și obiecte legate de lemn și prelucrarea lui, 20.000 fiind scule. Inițial au fost numai scule japoneze, între timp apărând și scule din alte colțuri ale lumii.

Mă bucur să vă spun că acest muzeu l-a inspirat (așa cum declară) pe Cătălin Sorescu să înființeze, la Timișoara, Muzeul Uneltelor. Amenajarea este în plină desfășurare și recunosc că abia aștept să-l vizitez. Profit de ocazia să-l felicit încă o dată pentru inițiativă și pentru efortul depus.

Expoziții și prezentări de colecții de scule japoneze există peste tot în lume, dar este clar că în SUA există o fascinație pentru arta japoneză. Poate și pentru că sunt mulți maeștri americani născuți în Japonia sau prima generație născută în SUA (George Nakashima). Sunt școli de specialitate care au în programă cursuri de tâmplărie japoneză iar la Universitatea Harvard există o expoziție de vechi scule japoneze pe care Toichi Takenaka, președintele companiei, le-a făcut cadou Facultății de Design.

În ciuda faptului că în expoziții sunt atâtea mii de scule, cele mai multe prezentări și descrieri sunt pentru 4 categorii; rindele, fierăstraie, dălți și cuțite. De fiecare dată este prezenta și trusa de scule care apare în vechile stampe japoneze încă din secolul al XIV-lea.

Rindeaua

Numele generic pentru această clasă este kanna. Există diverse tipuri și dimensiuni, fiecare cu numele ei specific. Spre deosebire de rindelele europene sau americane, care se împing atunci când lucrezi cu ele, cele japoneze se trag.

Designul rindelei japoneze sunt foarte simplu, o cutie dreptunghiulară din lemn și o lamă care se fixează pe talpa ei. Modul cum este fixată și întreținută lama și finețea talpei sunt cele care determină finețea prelucrării și a stratului de lemn tăiat. Iar japonezii ajung la performanțe remarcabile în ce privește grosimea acestui strat. Există concursuri pentru a obține cea mai lungă și mai fină fâșie de lemn.

Lama rindelei este ascuțită și întreținută cu piatra de ascuțit (toichi).  Este făcută din oțel de foarte bună calitate astfel încât să nu-și piardă proprietățile în timp.

Ferăstraie

Numele grupei de unelte este nokogiri, dar și aici avem diferite modele. Cel mai folosit ferăstrău este rioba. Este o lamă de oțel trapezoidală, mai lată spre exterior și care se îngustează spre mâner. Are dinți pe ambele laturi, aceștia fiind însă diferiți. Pe o parte dinții sunt făcuți să taia în lungul fibrei lemnului iar pe cealaltă parte pentru a tăia perpendicular pe fibră. Mânerul din lemn este lung, tâmplarul putând avea astfel un control perfect asupra lamei. Flexibilitatea deosebită a lamei permite și tăierea la nivel.

Ferăstrăul dozuki – coadă de rândunică – are dinți numai pe o parte și sunt astfel pozitionați încât să lucreze, la fel ca și rindeaua, atunci când este tras. Mânerul este tot lung, pentru un control foarte precis. Mulți tâmplari spun că este un ferăstrău ușor de folosit, care solicită mult mai puțin mâna, iar faptul că se trage face ca lama să nu se îndoaie în timpul lucrului iar tăieturile să fie mai netede, mai exacte. Lama este de asemenea flexibilă, lucru util pentru tăierile la nivel.

Dălți și cuțite

Cu toate că cel mai mare producător de dălți din lume este în Europa – Pfeil, din Elveția – sunt mulți care preferă dălțile japoneze (nomi). Și asta datorită oțelului din care este făcută lama și a modului cum sunt lucrate. Aceeași calitate deosebită o au și lamele cuțitelor folosite pentru a sculpta sau pentru a tăia fâșii subțiri de furnir.

Calitatea lamelor vine de la faptul că au fost realizate de maeștri armurieri, cei care făceau săbiile samurailor. În 1876, în dorința de a reduce privilegiile samurailor, guvernul a interzis purtarea săbiilor în public (Haitorei Edict). Erau scutiți de la această lege numai nobilii, militarii și cei care asigurau respectarea legii. Din lipsă de comenzi, armurierii au fost nevoiți să se reprofileze. Așa au apărut cuțitele de bucătărie de foarte bună calitate, precum și cuțitele și dălțile folosite la prelucrarea lemnului.

Dălțile sunt de diferite forme și mărimi. Dacă vă doriți astfel de scule japoneze specialiștii vă recomandă să luați un set complet.

Lecția japoneză

Despre scule, tradiție, meșteșug și diverse arte japoneze de prelucrare a lemnului se poate vorbi la nesfârșit. Dar cea mai importantă lecție pe care ar trebui să o învățăm este respectul cu care se păstrează tradiția, rădăcinile, privind în acelați timp înainte. Japonia nu este o țară rămasă în trecut, care nu dorește să evolueze. Dimpotrivă, este o țară modernă, care este un deschizător de drumuri în multe domenii.

Ați păstra tradițiile, a respecta trecutul, nu înseamnă să stai pe loc. Poți continua să mergi înainte, dar o vei face mult mai bine știind cine ești și care-ți sunt rădăcinile. Asta este, după părerea mea, lecția japoneză.