Viaje 5 - La espera

Destino

După aproape un veac, iată că mă îndrept spre noi aventuri.
Traşi de cai, ajutaţi de pârâu, cum vă spuneam, am ajuns la drum. Acolo ţapinarii ne încarcă în care şi pornim către necunoscut.
După mai bine de trei ceasuri de mers, la deal cu opintele şi la vale cu proptele – săracii cai erau numai spume – ajungem la malul Bistriţei, pe la intrarea în chei.
Am uitat să vă spun că pe tot drumul ne-a însoţit şi şeful de post. Nu ştiu de ce, că doar noi nu voiam să plecăm nicăieri. Dar, pe semne că avea şi el ordinele lui. Tot bodogănea că-şi murdăreşte frumuseţea de cizme cu care era încălţat.
Aici, la malul apei, mai la vale de haitul de la Zugreni, am adăstat cu toţii, că eram mulţi, vre-o câteva sute, până prin toamnă, să mai scăpăm de umezeala pădurii care ne-a hrănit.
Aşa se face că am avut timp berechet să stăm la poveşti, visând care mai de care unde o să ajungem şi ce o să se mai întâmple cu noi.
Unii se vedeau deja făcuţi draniţă, acoperind casele oamenilor sau, cu puţin noroc, chiar o sfântă biserică. Ori, de ce nu, se vedeau chiar scânduri, dulapi şi bârne alcătuind o casă de om gospodar. Se porni chiar un sâmbure de sfadă între ai noştri si cei veniţi pe apă de dincolo de Cârlibaba, că ei nu se voiau draniţă ci se voiau şindrilă. Până la urmă i-a potolit unul mai bătrân care le-a explicat că ori draniţă ori şindrilă, tot un drac, şi ca să-i împace le-a spus că toţi vor deveni şiţă.
Alţii se şi vedeau transformaţi în mese, scaune, dulapuri şi paturi cu saltele de lână şi perne de puf sub care puneau mândrele busuioc pentru a-şi visa ursitul.
Erau vre-o câţiva care năzuiau să devină ciubere cu castraveţi acri, numai buni să te dregi după o chindie, ori doniţe în care, în faptul serii, gospodina mulgea vaca înconjurată de prichindeii care abia aşteptau laptele cald şi dulce. Şi tot ei sperau să ajungă cofe cu apă rece de izvor care să ostoiască setea în ferbinţeala amiezii de vară, ori cofiţe cu must dulce acrişor care să te pişte la limbă la vreme de toamnă. O mică parte, mai pofticioşi, sperau să ajungă putinei ca să se sature de smântâna cea cremoasă şi de untul gaben şi gras.
Mai deoparte, sub coasta muntelui, aproape de pârâul Colbu, era un grup care tare ar fi vrut să jungă cărţi ce să cuprindă înţelepciunea lumii ori caiete pe care cei mici să desluşească şi să aştearnă buchiile.
O altă parte, nu avea veleităţi aşa de înalte. Voiau pur şi simplu să ajungă ostreţe care să împrejmuiască bătătura caselor ori să separe curtea de poiata orătăniilor.
Şi, cum nu există pădure fără uscături, mă refer la noi arborii nu la voi oamenii, o parte dintre noi va ajunge, vrând nevrând, doar rumeguş.
Din când în când mai trecea pe la noi prietenul meu feşterul însoţit de un bătrân în putere cu barba albă şi plete sure ce-i ieşeau de sub cuşmă. Am aflat mai târziu că bătrânul era moş Covaliu, starostele plutaşilor. Ne mai ciocănea, îl mai întorcea pe câte unul cu ţapina, şi plecau.
Într-o bună zi, nu se făcuse încă de prânz, că veni iarăşi feşterul, însoţit de data asta de câţiva soldaţi şi de doi ţapinari. Ne-au întors, ne-au răsucit, si au ales trei dintre noi mai înăltuţi şi mai zvelţi. Aveau să devină catarge în curtea unităţilor militare, catarge pe care va flutura drapelul României.
Oare mie ce-mi va rezerva soarta? Mi-ar fi plăcut să devin catarg, dar bag seamă că sunt prea voinic pentru asta. Oricum, ce-o vrea bunul Dumnezeu!

Agua