Diverse

Călătoria 6 – Apa

Așteptarea

Verdele întunecat al pădurii s-a pătat ici colo cu roşul, galbenul ori portocaliul toamnei. Negurile coborau tot mai des de pe vârful Pietrosului, făcând ca soarele să se arate cu zgârcenie. Nopţile erau din ce în ce mai lungi, dar, arareori vedeam cerul spuzit de stele. Chiar, spre bucuria mea, erau din ce în ce mai puţini câini vagabonzi de-ai ciobanilor care să-şi ridice piciorul ca să-şi marcheze teritoriul pe trupul nostru. Şi au venit. Într-o dimineaţă de luni, au venit ţapinarii, au venit meşterii în construirea plutelor, au venit plutaşii, cu toţii încărcaţi într-o mulţime de căruţe pline cu unelte, cu merinde, mânate de neveste aprige ce muştruluiau, în timp ce struneau caii, puzderia de copilandri încotoşmănaţi în cojocele ori sumane pe masură. Care cu topoare şi gânjuri, care cu ţapine şi şprăngi, care cu sfredele şi frânghii, au coborât cu mic, cu mare, şi s-au apucat de treabă. Bărbaţii ne-au luat din stiva unde eram depozitaţi din primăvară şi ne-au târât pe malul apei. Meşterii s-au apucat să construiască tablele. Acum am aflat şi eu că o plută care se respectă are cel puţin trei patru table compuse fiecare din douăzeci treizeci de buşteni. Ne-au aranjat cu vârful inainte şi au început să ne lege unii de alţii cu sprăngile ce le treceau prin găurile date cu sfredelul. Eu m-am nimerit în buzar, adică în pluta din faţă. Ba mai mult, fiind mai înăltuţ am fost ales căpătăiaş fiind plasat pe margine. Când m-am uitat îndărăt am văzut în spatele meu încă două mijlocare şi, la urmă codarul sau huzerul, pe care tocmai se fixa vâsla cea mare de care urma să se folosească dăcăluşul, cârmaciul de la coada plutei. Cât s-a fixat bârna transversală şi pe ea vâsla din faţă, am tras cu ochiul la ce făceau cei de pe mal. Cei mici lepădaseră sumanele şi cojocelele şi se hârjoneau alergând şi ascunzându-se pe după căruţe. Cei mai răsăriţi stăteau în preajma noastră privind cu atenţie că de, când le vor da tuleiele vor deveni şi ei plutaşi.
Gospodinele au făcut vetre din pietre de râu, au făcut focul şi au agăţat de cujbă ceaunul cu apă pentru mămăligă. Câteva mai sprintene au cules din albie nişte pietre mai late pe care le-au aranjat unele lângă altele pe pluta din mijloc. Peste ele au pus câteva brazde de pământ pe care l-au bătucit bine. Apoi, din alte câteva pietre au facut deasupra o vatră, au fixat o cujbă de care au agăţat un ceaun în care să gătescă d-ale gurii plutaşii în timpul drumului pe ape. Altele au tăiat un braţ de nuiele din alunişul de pe mal şi au întocmit un sălcier în care să-şi pună plutaşii hainele, sculele şi desagii cu merinde. De la o bucată de vreme am observat un om mai altfel decât ceilalţi. Purta cizme şi şapcă şi se împiedica şi îi împiedica pe cei care munceau. Avea un carneţel pe care nota ceva cu un ciot de creion. Plutaşii se cam uitau chiorâş la el şi-i spunea celovecul. Cică era mai a dracului de cât direccibaşul, turcul care, povesteau bătrânii, care şi ei auziseră de la bătrânii lor, pe vremea stăpânirii otomane, răspundea de plutăritul din zonă.
După o noapte petrecută care pe unde a putut, când abia se crăpa de ziuă, parcă aţipisem un pic, s-a auzit un vuiet mare. Pe scocul de la hait a năvălit apa. Au fost deschise porţile. La început a venit apă mai puţină ca să nu se creeze un val care să rupă, Doamne fereşte, plutele. Dar apoi, porţile au fost deschise complet, golind haitul din spatele insuliţei. Plutim. Tot norodul s-a adunat pe mal ca să ne vadă plecănd. Dezlegăm funiile cu care eram ancoraţi şi o pornim la vale. Nu trece mult şi depăşim cheile, lăsăm în urmă Zugreniul, lăsăm în dreapta vârful Pietrosul şi ni se deschide în faţă valea Bistriţei Aurii. Plutaşii urmăreau atenţi firul apei, strigându-şi comenzi şi îndemnuri pentru a depăşi Toancele, acele zone cu bolovani imenşi care pot sfărâma plutele ca pe nişte vreascuri. Am scăpat cu bine din zonă fără să intrăm în vreun blocaj sau închisori, cum le spun plutaşii, unde s-au pierdut multe vieţi. În locurile cu primejdie se văd pe mal echipele fulger. Sunt flăcăi tineri care sunt gata să intervină acolo unde s-ar întâmpla vre-un accident. Nu ştiu unde să mă mai uit. La satele cocoţate pe coastele munţilor sau la pădurile care coboară până la malurile apei. Deodată, văd pe sub mine un fulger argintiu. E o lostriţă voinică care s-a repezit să înşface un lipan ori vre-un clenuţ nesăbuit care s-a avântat spre adâncuri.
Şi iată-ne ajunşi la Broşteni. Aici ni se mai alăturară câteva plute venite pe Neagra. Şi tot aici, echipa de plutaşi cu care am venit, ne părăseşte întorcându-se acasă. Cu o echipă nouă de plutaşi o luăm spre ţinutul Neamţului. Aici, câteva plute ne părăsesc, lemnul fiind achiziţionat de cherestegii din zonă. Iarăşi plutim, pe o Bistriţă îmblânzită, până în apropiere de Bacău, la Galbeni la confluenţa cu Siretul. Câteva plute ne părăsesc iarăşi luând drumul fabricii de hârtie de la Letea. Iată că, poate, cei ce şi-au dorit să ajungă cărţi şi caiete îşi vor îndeplini visul. Aici din nou se schimbă echipa, iar plutele se unesc câte două trei formând aşa numitele poduri conduse de câte doi plutaşi aşezaţi în partea din faţă. Pe la mijlocul ţínutului Vrancei iar se schimbă echipa iar se unesc mai multe poduri formând așa numitele saluri care sunt conduse până la Galaţi de doi oameni, buni cârmaci. Aici, ca să vedţi cum e soarta pomului, după o îndelungă selecţionare, am ajuns să devin iarăşi arbore, şi chiar arborele mare. Numai că, în loc de ramuri, acum am arboradă. Fixat pe carlinga velierului, am navigat – observaţi că nu mai spun plutit – pe Dunăre în jos prin Sulina şi am ieşit în mare. Uitasem să vă spun că, în faţa mea la provă era trinchetul, un vechi prieten cu care venisem tocmai de la Zugreni. Pe catargul din spate, artimonul, nu-l cunoşteam, fiind venit de undeva de pe Mureş. Dar aveam să ne împrietenim.
Şi, uite aşa, am colindat mările în lung şi în lat. Am fost la Sevastopol, am fost chiar şi la Stambul. Dar zilele pomului sunt numărate. Într-o noapte, pe o furtună groaznică, pe marea noastră, că nu degeaba i se spune Marea Neagră, am fost smuls de pe carlingă şi aruncat în valuri. Am plutit până am pierdut şirul timpului, până când, într-o bună zi, am fost aruncat pe plaja unde m-a găsit bătrânul. Şi, uite aşa, voi fi din nou folositor prietenului meu, omul.

Categorii

Abonează-te la newsletter