Stiluri în mobilă – Sheraton

Discuția despre un mobilier vechi și încercările de a găsi elementele reprezentative ale stilului respectiv m-au dus din nou în lumea minunată a antichităților. Este un domeniu care mă încântă, iar articolele scrise în ciclul Stiluri în mobilă mi-au făcut mare plăcere. Lumea lemnului este atât de vastă și plină de subiecte interesante încât a trecut ceva vreme de la ultima completare a seriei. Acum însă, după multe zile în care mobila veche mi-a acaparat mare parte din timp, este momentul să adaug stilurilor celebre un nume care a adus eleganța delicată și sobră în design-ul de mobilier, Thomas Sheraton.

Cine a fost Thomas Sheraton

Alături de Thomas Chippendale și George Heppelwhite, Thomas Sheraton formează tripleta de aur a design-ului de mobilier britanic din secolul al XVIII-lea, cei care au introdus neoclasicismul în acest domeniu. Spre deosebire de ei, Sheraton este cunoscut mai mult pentru cărțile publicate și mai puțin pentru mobilierul pe care l-a creat. La ora actuală este identificată o singură piesă de mobilier care îi este atribuită – o bibliotecă, unul dintre sertare având ștanțate inițialele T.S.

Thomas Sheraton a fost au autodidact. Nu a făcut școală, dar a avut talent nativ la desen, predând chiar la un moment dat lecții de desen pentru a se întreține. Se presupune că a fost ucenicul unui ebenist al vremii și de aici și pasiunea pentru mobilier. Era o persoană foarte tehnică, cu un dezvoltat simț al proporțiilor. A devenit cunoscut după publicarea, în 1791-1792, a The Cabinet-Maker and Upholsterer’s Drawing-Book (Cartea cu schițe a ebenistului și tapițerului), patru volume de schițe care conțineau și indicații tehnice foarte precise privind execuția. Volumele s-au răspândit rapid în toată Marea Britanie și apoi, prin coloniști, în Statele Unite.

În 1803 publică The Cabinet Dicționary (Dicționarul mobilierului), o carte ce s-a vrut un dicționar al termenilor folosiți în producția de mobilier. Nu a fost însă apreciată fiind considerată un amestec de termeni eterogeni și chiar antagonici. În 1805 începe publicarea unei enciclopedii a artiștilor cu activitate în mobilă și tapițerie (The Cabinet Maker, Upholsterer and General Artist’s Encyclopaedia) ce urma să cuprindă mai multe volume. Din păcate nu a reușit să publice decât primul volum, boala și moartea oprind acest proiect.

Stilul propus de Sheraton în cărțile sale a fost cel neoclasic, adică un stil rafinat și simplu care respingea încărcarea ornamentală a stilurilor anterioare. Este un stil ce se bazează pe renașterea esteticii grecești și romane, pe armonia matematică a formelor, grația proporțiilor și pe geometria simplă, neîmpodobită.

Ce este specific în stilul Sheraton

Mobilierul Sheraton îmbrățișează simplitatea neoclasică, dând o senzație vizuală mai ușoară și mai elegantă. Formele sunt rectilinii, spătarele canapelelor și ale scaunelor sunt dreptunghiulare, picioarele sunt drepte, subțiri și delicate ca ale unei balerine. Spre deosebire de Chippendale, adeptul picioarelor cabriole sau de Heppelwhite, ce le prefera pe cele pătrate, picioarele scaunelor Sheraton sunt drepte, adesea conice, cu formă rotundă și prelucrări ce duc cu gândul la coloanele grecești. Uneori, picioarele sunt prinse la bază cu elemente la fel de delicate care rigidizează însă întreg sistemul.

Spătarele canapelelor sunt drepte, cu partea de sus neacoperită de tapițerie și brațe ce coboară ușor din spătar, făcând corp comun cu acesta. Același mod de a uni brațele cu spătarul îl întâlnim și la fotolii. Picioarele pieselor grele de mobilier, chiar dacă sunt mai solide, sunt la fel de delicate. Lemnul de mahon, preponderent la celelalte stiluri neoclasice,  este înlocuit uneori cu arțar, palisandru, frasin, mesteacăn sau acaju. Mobilierul în stil sheraton are intarsii și încrustări, deseori fiind folosite mai multe specii de lemn ce contrastează. Este folosită alamă pentru a realiza chenare, pentru plăcuțele din jurul găurilor de cheie sau pentru mânerele cap de leu ale sertarelor. Decorațiunile specifice sunt lira, urna, rozetele, panglicile înnodate, coloanele, capetele de leu. Sculpturile sunt mai mici, cu relief redus. Specific stilului este și utilizarea mătăsii din spatele sticlei în dulapuri sau biblioteci. A îmbogățit mobilierul cu desene și picturi.

Sheraton a fost și un inovator în proiectarea pieselor de mobilier. Mobila lui, în ciuda delicateții și a simplității, este multifuncțională având mecanisme care acționează, de exemplu, blaturi ascunse în dulap sau care fac biroul mai funcțional. Caracteristice sunt și compartimentele ascunse sau sertarele care permit accesul către alte sertare. Estetica mobilierului este asigurată de combinarea furnirelor contrastante ce formează modele complexe, de alama încrustată sau de acoperirea cu lac negru, o influență a stilului japonez.

Caracteristici pe care le regăsim și în stilurile contemporane

Cu toate că nu i-au adus bunăstare, desenele lui Sheraton au ajuns rapid la mulți ebeniști care au produs mobilierul cu caracteristicile specifice. Spre sfârșitul secolului, modelele au început să fie fabricate și în serie, simplitatea lor elegantă fiind foarte apreciată. Sheraton a fost cel mai copiat stil în SUA în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar mai târziu. În Europa a influențat mulți ebeniști care au realizat de-a lungul timpului adevărate opere de artă.

Canapeaua Sheraton clasică, cu spătarul drept și picioarele delicate, emblematică acestui stil, a devenit sursă de inspirație pentru designerii contemporani. Nu de puține ori stilul scandinav, cu picioarele rotunde și conice și geometria simplă, mă duce cu gândul la vechiul stil neoclasic care prin eliminarea opulenței a devenit elegant și peren.

Dacă vreți să descoperiți și alte stiluri clasice de mobilier accesați seria Stiluri în mobilă. Iar dacă aveți neclarități sau vreți să discutăm și despre alte stiluri, scrieți mai jos, în comentarii. Vă voi răspunde cu siguranță.

Sursa fotografie de coperta: themsv.org