Lemnul imersat rezistă în apă sute de ani și poate suna mai bine ca un Stradivarius

Spunem mereu că apa este cel mai mare dușman al lemnului. Când este în exces creează condiții pentru dezvoltarea microorganismelor care se hrănesc cu lemn, determinând astfel putrezirea lui. Și totuși, există bușteni care sunt scufundați în apă timp îndelungat și sunt încă în stare foarte bună. Astfel de bușteni scoși din lac sau din mlaștini pot fi folosiți fără probleme pentru a face mobilier sau alte obiecte. Nu chiar fără probleme, pentru că uneori lemnul este atât de dur că poate pune în pericol integritatea uneltelor. Despre cum se conservă lemnul scufundat în apă și cum ajunge să fie mai dur sau să rezoneze mai plăcut, descoperiți în cele ce urmează.

De ce nu putrezește lemnul în apă?

Pentru că nu există aer. Putrezirea lemnului este cauzată de ciuperci specifice care se hrănesc cu componentele lemnului – celuloza, hemiceluloza și lignina. Apar astfel schimbări importante ale structurii și proprietăților. Este nevoie însă de un mediu prielnic pentru ca ciupercile să se dezvolte: conținut de apă în lemn de peste 20%, prezența oxigenului, temperatura în intervalul 0-40°C. Cum lemnul este scufundat în apă, oxigenul este la un nivel foarte scăzut astfel încât organismele responsabile cu putrezirea nu pot trăi.

Este explicația pentru care buștenii care nu sunt imediat debitați și uscați sunt conservați uneori în bazine cu apă. Lemnul este un material higroscopic, având capacitate mare de absorbție. El plutește pentru că în golurile din interior este aer, densitatea masei lemnoase compacte fiind pentru toate speciile aproximativ la fel – 1500 kg/m³. Treptat, aerul din interior este înlocuit cu apă, densitatea crește și o depășește pe cea a apei, iar trunchiul se scufundă. Speciile reacționează diferit, cele mai dense scufundându-se mai repede.

Durabilitatea lemnului scufundat în apă nu este la fel pentru toate speciile

Durabilitatea în apă este legată și de faptul că lignina, cea care dă lemnului rigiditate și rezistență, este foarte stabilă în mediu apos. Celuloză se umflă în prezența apei și în timp, poate deveni hrană pentru diverse vietăți acvatice. Hemiceluloza este cea mai puțin rezistentă. Se dizolvă în apă sub acțiunea unor săruri care, în anumite condiții formează acizi diluați și se separă treptat de scheletul celulozic. De aceea, cu cât conținutul de lignină este mai mare, cu atât lemnul rezistă mai mult scufundat în apă.

Mai jos sunt cele mai cunoscute specii autohtone și durabilitatea lor medie imersate complet în apă:

• stejar , larice- 500 ani
• pin silvestru – 400 ani
• salcâm, ulm – 300 ani
• nuc – 200 ani
• frasin – 90 ani
• molid – 80 ani
• fag – 70 ani
• brad – 60 ani
• mesteacăn – 40 ani
• anin, plop – 30 ani
• salcie – 15 ani

(sursa: J. Filipovici – Studiul lemnului)

Lemn mai dur, cu fibra mai densă și mai consistentă

Uneori, lemnul scos după sute de ani din apă sau mlaștină este foarte dur. O explicație a acestei durități este perioada în care a crescut arborele. În urmă cu sute de ani creșterea era mult mai lentă, iar pădurile nu erau exploatate intens. Se tăiau arbori în deplină maturitate, când erau foarte înalți și groși. Datorită creșterii lente lemnul era foarte dens, cu inelele anuale apropiate. Pe de altă parte, sărurile din apă pătrund în lemn și iau locul hemicelulozei. Dacă perioadele în care a stat în apă sunt foarte lungi (mii de ani) lemnul poate ajunge chiar la duritatea pietrei (lemn pietrificat). Sărurile depuse nu strică desenul lemnului, prin prelucrare obținându-se plăci cu aspect de lemn și duritate de rocă. Din lemn pietrificat se fac bijuterii, scrumiere sau obiecte decorative.

În lume sunt firme care se ocupă cu recuperarea lemnului ajuns pe fundul lacurilor, mărilor și oceanelor în secolele XVIII- XIX. A fost perioada când mult lemn de calitate se transporta din colonii în Europa. În SUA se construia mult datorită emigrației și lemnul era adus uneori pe apă din pădurile Canadei sau Alaska. În timpul transportului unele plute sau vase se scufundau. Lemnul care nu era adus la țărm ajungea pe fundul apei, înfundat în mâl. Cu ajutorul aparaturii moderne lemnul este identificat, recuperat și vândut producătorilor de mobilier. Aceștia spun să fibra este mai densă și mai consistentă, lemnul fiind de multe ori superior calitativ celui actual.

Lemn cu rezonanță mai bună ca a viorilor Stradivarius

Studierea proprietăților lemnului scufundat poate scoate în evidență aspecte deosebite. De exemplu, Joseph Nagyvary, profesor de biochimie și biofizică al Universității A & M din Texas, este pasionat de construirea instrumentelor de rezonanță, mai ales a viorilor. El a studiat ani de zile viorile construite de Stradivarius și Guarneri. Intrând în posesia unei foarte mici bucăți de lemn dintr-o vioară Stradivarius, a văzut privind-o la microscop că lipsește o parte din hemiceluloză.

Căutând să înțeleagă fenomenul a mers pe firul istoriei și a descoperit că în aceea perioadă, cea mai mare poartă de intrare a lemnului era Veneția. Orașul construit în lagună oferea foarte puțin spațiu de depozitare așa că lemnul era ținut în apă. Lemnul pierdea astfel nu doar hemiceluloza ci și unele gume, ceea ce îi conferea o rezonanță mult mai bună și-l făcea perfect pentru instrumente muzicale.

Dorind să-și demonstreze teoria, Nagyvary a construit o vioară după tehnicile Stradivarius cu lemn ținut într-o soluție sărată asemănătoare celei din mare. Când vioara a fost gata a organizat un concert duel, cealaltă vioară fiind un Stradivarius din 1725, perioada de glorie a marelui lutier. La concert au participat 600 de persoane care au stat în spatele unui paravan care-i împiedica să vadă viorile. Cu o mică diferență votul a dat câștig de cauză lui Nagyvary, publicul hotărând că vioara lui a sunat mai bine. A fost pentru prima dată când un Stradivarius a fost comparat cu un instrument construit în zilele noastre.

Sper să considerați utile informațiile de mai sus. Ca de obicei, completările sunt binevenite. Iar dacă aveți întrebări sau neclarități, lăsați-le mai jos, în spațiul dedicat. Sigur voi răspunde.