Lemnul veșniciei - sculpturi ale naturii

Am cunoscut-o pe arhitecta Irina Crudu printr-o prietenă comună. Știam că are o impresionantă colecție de bucăți de lemn de diverse forme și mărimi, culese din natură. Pasiunea ei mi s-a părut interesantă și am vrut să aflu cum a început totul. După ce am făcut cunoștință am îndrăgit-o imediat. Mi-a vorbit cu atâta pasiune despre colecția ei încât am rugat-o să pună pe hârtie povestea acestor sculpturi ale naturii, în ideea că am să scriu cândva un articol. Când am citit ce mi-a trimis, mi-am dat seama că povestea acestor sculpturi naturale era deja scrisă. Drept urmare, vă invit să o cunoașteți pe Irina și galeria ei de artă naturală.

Pe cărări de munte, cu mama

Povestea începe cu mama. Ea este cea care, prin meseria de inginer geolog pe care a practicat-o, m-a purtat pe sinuoasele drumuri ale României pitorești. Încă de timpuriu am colindat cu ea văile și munții, în campanii de timp niciodată cu putință măsurabile. Ea m-a învățat să descopăr, să caut linia în cercuri , să văd răsăritul în apus……ea, cea care cioplea piatra căutând comoara în mormanele de pietre.

Am o mulțime de amintiri din peregrinările făcute în munții Făgărași, Călimani, Apuseni, Bucegi, atât de frumoși și bogați. Așa am ajuns să merg prin păduri, pe firul apelor curgătoare, să descopăr tot felul de forme în rădăcinile, în crengile apărute în cale. Este surprinzător să vezi zbuciumul apei care, în trecerea ei, spală, macină, rostogolește, scobește malul, pietrele sau lemnul.

Să vezi cum resturi din rădăcini, din crengi contorsionate, se opresc între stânci, cum se îmbrățișează cu pietrele din cale sau cum încearcă să depășească obstacolele și se opresc în maluri.

Lupta lemnului cu apa

Lemnele contorsionate de drumul lung ce-l au de străbătut, par să-și găsească liniștea doar când se contopesc cu mâlul din malurile apei. Abia atunci, dacă le observi cu atenție, ai senzația că se salvează. Este divin să descoperi ceea ce rezultă din această luptă încleștată care, într-un final, se transformă într-un dans lent al îmbrățișării. Lupta este de mult uitată!

Momente minunate! Să mergi pe valea râurilor, să vezi ape atât de curate, să auzi căderea apei care toacă, într-un zbucium de ani și ani și așa, fără să vrei, te duci cu gândul la zbuciumul zilnic din viața noastră cea de toate zilele…….Mai are acesta vreun rost?

De multe ori mă gândesc să fiu un lemn și să sfârșesc asemenea rădăcinilor care plutesc pe apă, în brațele unui sculptor care să mă modeleze într-o formă unică într-o altă existență, probabil la fel de efemeră.

Trupuri sculptate de natură, departe de clișeele academice

Și uite așa, mama cioplea din stânci eșantioane în care-și imagina că descoperă zăcăminte, iar eu îmi exersam imaginația culegând crengi, rădăcini, descoperind în ele diverse forme, căutând încă de atunci, fără să știu, veșnicia.

Erau atât de multe lemne, în atâtea ipostaze și atâtea culori. Le-aș fi luat pe toate. Unele îmbrățișau pietrele, altele pur și simplu se uscau pe malul apei, parcă mă chemau, mă strigau „ia-mă pe mine, ba pe mine, nu, pe mine”.

Erau sub formă de trupuri de bărbați musculoși, femei în diverse ipostaze, animale de toate felurile, toate încercând să-mi atragă atenția, să se ofere. Din păcate nu tot ce am văzut am putut lua, mi-au rămas însă în memorie și vor muri odată cu mine.

Trupuri sculptate meșteșugit de picăturile de apă, capabile să exprime adevărul uman dincolo de clișeele academice în care atât de tare tânjim să ne încadrăm!