Arta înrămării: rame tablouri, rame oglinzi

Intru cu emoție într-un domeniu, rame tablouri sau rame oglinzi, despre care pot spune acum, după zile de documentare, că este un domeniu fascinant. Am descoperit o lume minunată, în care se amestecă pictori, arhitecți, sculptori, specialiști în arta înrămării care lucrează cu renumite case de licitații și muzee celebre. Informația este atât de bogată și de interesantă încât îmi propun un serial cu subiectul rame. Nu vă așteptați la o dizertație a unui specialist. Vreau doar să împart cu voi această lume nouă pe care, cu entuziasm, încep să o descopăr. Așadar, urmează episodul pilot!

Rolul ramei

Nu sunt o cunoscătoare, dar instinctiv am știut că o ramă nu poate fi aleasă oricum. Spun asta pentru că, la un moment dat, a trebuit să înrămez câteva tablouri și cred că i-am exasperat pe cei de la un magazin de profil. Aveam pretenția ca rama să se potrivească cu tabloul, cu mine, cu casa, cu totul. Propunerea de a folosi aceeași ramă pentru două tablouri diferite mi s-a părut de-a dreptul indecentă. La vremea aceea am crezut că sunt eu pretențioasă. Acum descopăr că aveam chiar foarte mici pretenții.

Ramele sunt considerate Cenușăresele lumii artei, așa cum spune Emma Crichton-Miller de la Casa de licitatii Christie’s din Londra. Ele susțin arta din umbră, punând-o în evidență, fiind rareori remarcate.

Rama nu are doar rolul de a proteja o operă de artă,  sarcina ei este mult mai complexă. Dintre serviciile pe care Cenușăreasa le face pentru stăpâna ei, pictura, cele mai importante sunt:

• scoate în evidență opera de artă
• prezintă lucrarea atragând atenția asupra culorilor și modelelor și le permit acestora să rezoneze cu privitorul
• sugerează privitorului valoarea ce trebuie acordată operei
• însoțește pictura în spațiul ei fiind legătura dintre artă și locul unde este expusă – muzeu, galerie sau casă privată.

Ramele se situează undeva între mobilier și operă de artă. În trecut erau realizate de sculptori celebri ai vremii special pentru o pictură anume. Specialiștii care se ocupă cu înrămarea picturilor prezentate la licitații – meșterii rameuri, cum se numesc – spun că în 9 din 10 cazuri rama care se potrivește cel mai bine cu pictura este cea realizată în aceeași perioadă în care a fost făcută pictura sau o copie a unei astfel de rame. Cum descoperim încet-încet importanța ramei cred că ar fi momentul potrivit să vedem când a apărut și cum a evoluat.

Perioada de început a ramei

Informații despre rame apar cu mii de ani în urmă. Unele surse vorbesc despre rame descoperite în morminte egiptene vechi din anul 200 îH, altele spun că primele rame descoperite au peste 4000 de ani vechime.

Dar „străbunicii” ramelor moderne se situează în secolele 11-12, în strânsă legătură cu biserica. Erau lucrări care se făceau pentru altar, iar pictura și rama formau un întreg. Pe bucata de lemn pe care urma să se picteze era trasat un șanț care separa partea pictată de ramă. Era sculptată întâi rama, de multe ori cu elemente ale stilului gotic al catedralelor, iar la final se făcea pictura.

Renașterea a fost perioada în care pictura a ieșit din biserică. Familiile bogate au început să comande picturi doar pentru ele. Este perioada în care apare rama separată de tablou ce poate fi înlocuită. Arhitecții au fost cei care au făcut primele rame. Practic ei sunt înaintașii meșterilor rămari. Ramele copiau liniile templelor, modul de îmbinare al laturilor, decorațiunile. Rama era privită ca o ușă, ca o fereastră ce se deschidea spre un fragment extras din viață. Este perioada în care a apărut rama foarte asemănătoare cu cea de astăzi, având același model pe toate laturile. Rama în sine are o parte centrală dreaptă sau ușor ondulată între mulaje ce pot fi decorate. Acest tip de ramă se numește cassetta și voi reveni la ea.

Dacă în perioada Renascentistă modul cum arătau ramele în diferite țări era foarte asemănător, în cea Manieristă care a urmat, ramele au început să aibă modele specifice anumitor țări și curente. Găsim rame în stil italian, cu decorațiuni exagerate, cu distorsionarea motivelor clasice și efecte optice (ramele „Sansovino”), în stil englezesc, mai temperat în ceea ce privește ornamentele, cu frunze, elemente răsucite și segmentări (rame „Sunderland”) sau în stil olandez, cu elemente ce sugerează curgerea argintului topit combinate cu reprezentări marine.

Odată cu aceasta perioadă ramele au început să fie făcute de producătorii de mobila. Au urmat aceeași evoluție ca a mobilierului apărând rame în stil baroc, rococo sau art nouveau.  Apariția industrializării și a mașinilor care puteau reproduce cu ușurință modelele a dus la o creștere a producției de rame și un acces la ele mult mai facil. Încet-încet a apărut oferta pentru publicul larg, mai ieftină, dar mai puțin încărcată de istorie și artă. Ramele au devenit un bun obișnuit și oamenii au început să uite valoarea lor. Există însă o breaslă care continuă să trateze ramele ca pe opere de artă.

Lemnul și ramele

Probabil că vă întrebați deja unde este lemnul. Mai ales că acum există o mulțime de rame care sunt din orice material numai lemn nu. Lemnul este și a fost încă de la început strâns legat de rama.

După ce rama a fost despărțită de tablou a fost realizată întotdeauna pe un cadru de lemn. În Italia, cassetta era făcută din lemn sculptat care era acoperit cu o soluție din cretă și clei de oase – liquid gesso. Acesta se întărea devenind dur ca piatra și era sculptat pentru a realiza ornamentele și elementele în relief.

Ramele din lemn erau din lemn de plop, ușor de sculptat sau lemn de tei, mult mai uniform. Acest lemn, pentru că nu ieșea cu nimic în evidență, era aurit și decorat, sporindu-i astfel valoarea. Pentru elementele secundare ale ramei era folosit lemn mai puțin valoros care nici nu avea calitatea de a se sculpta foarte ușor: brad, molid, pin.

Nucul se folosea pentru textura lui fină și pentru culoare. Din acest motiv nu era „ascuns”, aurirea era discretă și fără să-l acopere total. În Anglia era folosit și stejarul, tot ca lemn deosebit. În Italia stejarul era mai puțin folosit fiind preferate castanul și ulmul. Se folosea și lemn de păr sau prun, dar faptul că erau pomi fructiferi limita tăierea lor.

Când din colonii a început să fie adus abanos, acesta a devenit preferatul rameurilor. Era decorat cu cochilie de broască țestoasă și cu pietre prețioase, devenind adevărate bijuterii. Ramele olandeze negre cu model specific și mai austere sunt recunoscute și apreciate în întreaga lume.

Pentru decorare era folosit și furnir de valoare. Părți din rama erau acoperite cu furnir cu desen special obținut din rădacini sau din acele crescături pe copac – burl. Furnirul obținut din aceste „bube” are un desen incredibil.

Arta înrămării

Există fără îndoială o artă a înrămării. Sunt întâmplări în această lume atât de puțin cunoscute, care pot deveni legende. Pentru a vă face o idee aflați că Michael Gregory de la Arnold Wiggins&Sons, o firmă specializată în rame vechi, a căutat timp de 22 de ani rama perfectă pentru a înrăma un tablou al unui clasic olandez. Iar Paul Mitchell, de la firma londoneză de rame ce-i poartă numele, a înrămat tablouri pentru casele de licitații Christie’s, Sotheby’s și Bonhams, determinând vânzarea acestora cu sume mult mai mari decât cele preconizate.

Tablourile și oglinzile sunt cele mai de impact decorațiuni cu care poți să personalizezi o încăpere. Ramele de lemn din imagini, produse Holzart, pot fi admirate în showroom-ul din Cluj-Napoca. Modelele de profile sunt realizate cu finisaje și dimensiuni diverse. Sunt rame simple, rame în stil clasic, rame decorative cu finisaje aurii, argintii sau patinate, cu tușe de epocă sau rustice, precis găsești ceva potrivit pentru a crea ambianța dorită.

Îmi este foarte clar acum că despre rame se poate vorbi la infinit. Mă tem că, din dorința de a spune cât mai multe, nu am fost foarte clară în expunere. Promit că pe viitor am să „atac” cate un singur subiect legat de rame pe care să-l dezvolt pe îndelete.

A înrăma este cu siguranță o artă și ea poate fi extinsă si dincolo de tablouri. Am citit lucrări întregi despre rame oglinzi, despre cum au evoluat în timp oglinzile și arta inrămării lor. Iar ceea ce știm acum, cu oglinda prinsă pe perete în 4 colțuri este o soluție recentă venită din comoditate, poate și din lipsuri. Dar oglinda a fost întotdeauna înrămată. Și în acest caz rama este Cenușăreasa care delimitează, încadrează și armozizează oglinda cu casa. Dar, despre ramele de oglinzi voi vorbi în următoarea postare legată de subiect.