Stiluri în mobilă – Renascentist

Renașterea se identifică cu operele artistice unice ale lui Michelangelo și deschiderea spre știință a lui Leonardo da Vinci. Sunt două repere care furnizează imaginea completă a perioadei. În ciuda susținerii puternice pe care artiștii au primit-o de la biserică, perioada este una de rupere de dogmele bisericești și regăsire a fericirii pământene. Este considerată o punte între evul mediu și era preindustrială modernă, când artele înfloresc, iar accentul este pus mai mult pe estetic decât pe funcțional. O perioadă cu transformări atât de notabile nu putea să nu-și pună amprenta și pe mobilier care devine mult mai ornamentat și mai bogat, fiind creat de multe ori pentru a susține arhitectura casei.

Renașterea italiană, începutul unei perioade de înflorire

Renașterea are locul de pornire în Italia, în Toscana, fiind legată de orașul Florența. Numele renaștere a fost folosit pentru prima dată de pictorul, arhitectul, scriitorul și istoricul Giorgio Vasari în legătură cu maniera în care picta Giotto spunând că este una rinascita, adică o renaștere. Istoricul francez Jules Michelet preia termenul în cartea Istoria Franței (1835), folosindu-l pentru a descrie schimbările culturale ale vremii. De atunci, termenul a fost adoptat pentru a defini perioada acestor schimbări.

Mișcarea renascentistă acoperă secolele al XV-lea și al XVI-lea, fiind împărțită în trei perioade distincte:

• Renașterea timpurie, între 1400 și 1500
• Renașterea la apogeu, 1500-1540
• Renașterea târzie, 1540-1600

După o perioadă dominată de războaie și de lipsuri, renașterea vine cu un suflu nou, o perioadă de înflorire în care meșteșugurile se dezvoltă, biserica investește în arte și artiști, apar meserii noi și o pătură nouă, burghezia, fără titluri nobiliare, dar cu avere și dorința de bunăstare. Austeritatea stilului gotic este înlocuită treptat cu o arhitectură bogată în ornamente cu influențe romane și grecești, cu pereți și tavane bogat pictate, cu mobilier sculptat și încrustat.

Din Italia stilul se răspândește în toată Europa, ajungând mai întâi în Franța, apoi în Anglia, Olanda, Spania și țările germanice. Dacă inițial stilul este foarte asemănător cu cel italian, treptat fiecare țară își aduce aportul la dezvoltarea stilului, apărând stiluri specifice precum renașterea olandeză sau flamandă. Influențele se văd inclusiv la piesele de mobilier.

Schimbări revoluționare în domeniul mobilierului

Până la mișcarea renascentistă, mobilierul se axa pe funcționalitate, era destul de redus ca număr de piese și se găsea mai ales în palatele regale sau în cele ale nobilimii. Meșterii italieni ai renașterii au venit cu piese noi, bogat decorate și ornate. Reprezentative sunt dulapurile de vase cu fronturile foarte sculptate, mesele pătrate sprijinite pe picioare mari strunjite, scaunele înalte cu șezut pătrat și picioare strunjite, lăzile de zestre decorate devenite piese de mobilier (cassone) foarte decorate, scaunele cu picioarele încrucișate, de inspirație romană (Dante sau Savonarola),paturile cu baldachin.

Cassone – cufărul de căsătorie – devine una dintre cele mai dorite piese de mobilier, chiar dacă era scump. Erau sub formă de sarcofag sau cutie dreptunghiulară și erau cu atât mai decorate cu cât proprietarul era mai înstărit. Inițial, scopul lor era de a depozita zestrea celei care se căsătorea, dar treptat au devenit piese de mobilier sau pur și simplu de decor.

Și scaunul Dante, în ciuda simplității, era decorat în funcție de poziția socială a proprietarului. Dacă inițial spătarul a fost simplu iar șezutul era din piele, spre sfârșitul secolului al XVI-lea spătarul și șezutul au început să fie tapițate cu materiale valoroase ca mătasea, tapiseriile sau pielea. Exista atât varianta fixă, cât și cea pliabilă, dantesca fiind o variantă fixă, cu brațe, pentru cei înstăriți

Piesele de mobilier erau decorate cu sculpturi asemănătoare cu scenele pictate pe tavane și pereți, cu măști, figuri umane, gargui, capete de leu, muluri, pilaștrii sau cariatide și se sprijineau pe labe de leu. Familiile bogate își puneau blazonul sau stema pe mobilier. Uneori erau pictate sau aurite, iar blaturile de masă puteau fi din marmură. În aceeași perioadă, în Italia, a apărut procedeul intarsia prin care bucăți de lemn de culori și esențe diferite erau încrustate în blatul de lemn al mesei pentru a căpăta un aspect de mozaic.

Tipuri de lemn folosit

În Italia, lemnul de stejar specific perioadei gotice a fost înlocuit cu lemn de nuc, mai prețios și mai nobil, acesta devenind lemnul specific perioadei. Franța și celelalte țări au preluat ideea, mai puțin Anglia care a continuat să folosească în special stejar pentru fabricarea mobilierului. În Olanda, pe lângă nuc și stejar, s-a folosit abanos adus din colonii. Pentru construirea cuferelor, în Italia se folosea și chiparosul. Tot în Italia s-a folosit și lemnul de castan.

Lemnul era încrustat cu fildeș, pietre prețioase, aur, marmură sau alte materiale prețioase. Era bogat sculptat, iar pentru a pune în evidență sculptura se folosea tehnica de aurire. Modele deosebite realizate prin tehnica intarsiei împodobeau blaturile meselor.

Mișcarea renascentistă a fost poate cea mai importantă mișcare culturală din cel de-al doilea mileniu. Schimbările au survenit în toate direcțiile, s-au întins în toată Europa și în Orient și au transformat modul de a privi arta și viața. Pe lângă înflorirea artelor și a meșteșugurilor, mobilierul a devenit mult mai prezent în case, uneori și ca obiecte de decor. Meșterii italieni au introdus tehnici noi de obținere a pieselor de mobilă care au fost preluate și perfecționate. Unele elemente specifice au coexistat cu cele ale altor stiluri din secolul al XVII-lea, iar în secolul al XIX-lea stilul a cunoscut o revigorare prin apariția neorenascentism-ului.