Ce este Shou Sugi Ban, cum se face și de ce lemnul ars este rezistent la ciuperci, insecte, umiditate și foc

O metodă veche de protecție și evidențiere a desenului lemnului este arderea. A fost practicată în diverse părți ale lumii, dar cei care au perfecționat-o au fost tâmplarii din Japonia. Shou Sugi Ban – scândură de cedru arsă, în traducere – este o tehnică prin care lemnul este ars, periat și răcit cu apă pentru ca suprafața lui să se acopere cu un strat de cărbune. Răcirea cu apă este făcută controlat pentru ca, la final, stratul de cărbune să crape după un anume model care-i dă scândurii o estetică aparte. Dar principalul beneficiu al acestei arderi este rezistența foarte bună la atacul ciupercilor, insectelor și focului. Placările exterioare, gardurile, șindrila din lemn supus acestei tehnici durează 80-100 de ani, fără întreținere. De ce ajunge lemnul ars să aibă o asemenea rezistență, aflați în cele ce urmează.

Ce se întâmplă când suprafață lemnului este arsă

Pentru a înțelege de ce arderea protejează lemnul trebuie să plecăm de la principalii lui compuși chimici: celuloza, hemicelulozele și lignina.

Celuloza este cea mai importantă substanță structurală deoarece formează peretele celulei de lemn, ceea ce-i determină principalele proprietăți fizico-chimice. Reprezintă 40-45% din masa lemnului anhidru (uscat complet). Celuloza se descompune la peste 150°C, proprietate pe care se bazează obținerea alcoolului prin distilarea uscată a lemnului. Este sursă de hrană pentru insecte și microorganisme fiind foarte iubitoare de apă.

Hemicelulozele sunt foarte asemănătoare celulozei pe care o însoțesc în formarea structurii celulei. Unele sunt legate de celuloză, formând împreună scheletul plantei, celelalte fac legătura cu lignina. Reprezintă 20-40% din masa lemnului anhidru, sunt mai instabile ca celuloza descompunându-se mai repede, reprezintă sursă de hrană pentru microorganisme și au mare afinitate pentru apă.

Lignina este o substanță chimică complexă și amorfă. Ea înconjoară scheletul celulozic dând lemnului rigiditate și rezistență mecanică. Procentul de lignină din masa lemnului complet uscat este 15-35%. Lignina este reziztentă la apă, transferând această proprietate către pereții celulari.

Când suprafața lemnul este arsă, celuloza și hemicelulozele se descompun și astfel dispare sursa de hrană a insectelor și ciupercilor. Procentul de lignină la suprafață crește ceea ce duce la creșterea rezistenței la apă. Arderea are loc în etape, temperatura crescând treptat pe măsură ce dispar elementele cu descompunere rapidă. Prima care arde este celuloza. În timpul arderii ei, lignina se transformă treptat în cărbune. Acesta are nevoie de o temperatură mult mai mare pentru a arde complet și astfel restul lemnului este protejat până când este atinsă temperatura de ardere a cărbunelui.

Etapele tehnicii Shou Sugi Ban

Tehnica Shou Sugi Ban sau Yakisugi, cum mai este cunoscută, a fost folosită cu mult timp în urmă, dar a înflorit în secolul al XVII-lea. În acea perioadă nu a fost aplicată doar pentru a proteja casele sau gardurile ci și pentru a crea adevărate opere de artă. Apariția materialelor moderne de protecție a lemnului a dus pentru o perioadă la abandonarea metodei. A revenit însă în anii 2000, în primul rând datorită designerilor și arhitecților care au combinat metoda veche cu materiale moderne pentru a obține efecte deosebite.

Metoda clasică are următoarele etape:

• Arderea superficială cu ajutorul unei torțe sau arzător cu gaz. Arderea se face cu atenție pentru a nu carboniza tot lemnul ci doar suprafața acestuia. Lemnul trebuie însă ars, nu pârlit.
• Stingerea focului și răcirea suprafeței cu apă.
• Perierea pentru îndepărtarea funinginei și a părților desprinse.
• Aplicarea unui strat de ulei de in sau de tung pentru rezistență crescută și aspect plăcut.

Pentru ca lemnul să fie rezistent la exterior trebuie să fie acoperit de cărbunele rezultat. Un astfel de lemn rezistă și 80-100 de ani, fără nicio întreținere. Îndepărtând total materialul ars se pierd proprietățile de protecție și rămâne doar aspectul estetic. Răcirea controlată (turnarea apei în fir subțire, picurare sau turnare în cantitate mare) duce la spargerea stratului de cărbune după diferite modele diferite care sporesc efectul estetic.

Principalele avantaje ale metodei sunt durabilitatea foarte mare și costul mic. Sunt case din lemn în Japonia finisate la exterior prin această metodă, care au mai bine de 100 de ani, nu au suferit nicio intervenție de întreținere sau reparație în tot acest timp și sunt în stare foarte bună. Un alt avantaj este rezistența la foc.

Printre dezavantaje se numără procesul laborios care necesită cunoștințe și răbdare, finisajul neplăcut pentru unii datorită stratului de cărbune, riscurile de incendiu sau rănire din cauza focului deschis și a aburului degajat la răcirea cu apă. De asemenea, imposibilitatea de a repeta efectul, obținând de fiecare dată alt model de spargere a cărbunelui, poate fi considerată tot un dezavantaj.

Specii de lemn potrivite pentru tehnica Shou Sugi Ban

Specia consacrată a tehnicii este cedrul, dar metoda poate fi aplicată pe mai toate speciile de lemn. Există voci care spun că în acest caz ar trebui înlocuit ”cedru”(sugi) din denumire cu numele speciei folosite. Cred că este totuși o exagerare.

Dacă ne referim la aplicarea metodei pentru a obține diferite efecte, nu pentru a obține în primul rând durabilitate, cel mai bine arată rășinoasele cu tăiere tangențială (catedrală, flader). Molidul, larița, pinul arată foarte bine dacă sunt arse, periate și apoi colorate. La fel și Accoya și Kebony, specii care datorită impregnării chimice au durabilitate mare (30-50 ani). Desenul este foarte bine pus în evidență prin ardere, iar colorarea vine în contrast cu negrul de contur. Puteți vedea aici exemple de astfel de finisaj.

Sper să considerați utile informațiile de mai sus. Ca de obicei, completările sunt binevenite. Iar dacă aveți întrebări sau neclarități, lăsați-le mai jos, în spațiul dedicat. Sigur voi răspunde.