Lemnul de larice, „stejarul” coniferelor

Am vorbit cu un tânăr care intenționa să-și construiască o casă de vacanță din lemn de larice și mi-a atras atenția că despre lemnul de larice nu am scris nimic. I-am promis și acum mă țin de promisiune.

Laricele mai este cunoscut în România și cu numele de zadă, lariță sau crin. Se cunosc 13 tipuri de larice, dar cea care se găsește în zona României este Larix decidua. Crește în mod natural în Europa centrală și de est, de aici și denumirea de larice european. A fost cultivat pentru prima dată în secolul 18 în Marea Britanie.

Copacul crește înalt de 25-45 m, cu un diametru de 0,6-1 m. Foarte rar poate ajunge până la 55 m înălțime și 2 m diametru. Poate trăi între 100 și 350 de ani, vârsta medie fiind de 200 de ani. Este un conifer, singurul din România care are frunzele căzătoare. La început, coroana este conică, iar pe măsură ce îmbătrânește devine tot mai dreaptă. Frunzele sunt sub forma unor ace verzi așezate în spirală la capătul unor lujeri. Toamna își schimbă culoarea, acele trecând într-un galben portocaliu foarte frumos. Copacul rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, de până la -50 grd.C și la secetă. Îl găsim mai ales începând cu 1000 m altitudine și poate ajunge până la 2400 m.

Lemnul de larice este mai dur comparativ cu speciile similare – brad, molid – motiv pentru care i se spune și „stejarul” rășinoaselor. Este bogat în rășină ceea ce-l face rezistent la atacul mucegaiului și face ca lemnul să aibă un miros specific plăcut, în timpul prelucrărilor. Tot din cauza rășinii, lemnul are un tușeu gras, uleios.

În secțiune transversală zonele de alburn și duramen sunt foarte bine delimitate. Zona de alburn este foarte deschisă la culoare, aproape albă, iar cea de duramen poate merge de la alb gălbui închis până la roșu cărămiziu spre maro.

Fibra este dreaptă sau spiralată, iar textura medie spre fină. Și laricele are noduri, dar nu atât de multe ca pinul și sunt mai mici.

La prelucrările mecanice rășina poate forma gume pe lama ferăstraielor, iar la șlefuire, din cauza diferenței mare de duritate între lemnul târziu și cel timpuriu, suprafața poate rămâne inegală, ondulată. Pentru că lemnul timpuriu poate fi îndepărtat ușor, se pretează foarte bine la texturare și sablare. Lemnul este folosit atât ca masiv cât și ca furnir.

Lemnul de larice este greu, rezistent în timp și la umiditate și totodată flexibil, ceea ce-l face un material foarte bun pentru construcția caselor. Cu cât crește mai la nord cu atât este mai rezistent. De exemplu, laricele siberian este unul dintre cele mai folosite specii pentru construcția caselor și ramelor de ferestre.

Se folosește atât sub formă de buștean, pentru construcția propriu-zisă a pereților, cât și ca scândură, pentru placări. Datorită calităților lui este un lemn mai scump decât alte rășinoase. Dacă nu este posibil ca întreaga casă să fie construită larice, se recomandă folosirea acestui lemn pentru structura de rezistență.

Este un lemn foarte bun pentru construcția bărcilor și a yacht-urilor. Pentru yacht-urile de lux se folosește lemn fără noduri, crescut special pentru așa ceva. Ramurile sunt îndepărtate când lemnul este tânăr printr-un procedeu anume, astfel încât, crescând, să nu se formeze noduri.

În afară de construcții și ambarcațiuni, lemnul de larice se mai folosește la obținerea deck-urilor, a pardoselilor, a mobilei de grădină și chiar a mobilierului de interior. Conținutul mare de rășină face ca lemnul deck-urilor să reziste bine la umiditate și la atacul mucegaiului, chiar și netratat.

Nu este un lemn care se folosește în mod curent la obținerea mobilei, dar unii designeri sau producători îl folosesc pentru creații mai speciale. În România este puțin folosit de către meșteri, în special pentru lucrări deosebite și deloc în producția de mobilă de serie.

Dacă veți fi curioși să căutați informații despre lemnul de larice veți vedea că există și în Japonia, în Canada sau SUA. Cu toate că au multe elemente comune, fiecare dintre aceste specii au particularități determinate de zona de creștere. În România sunt 5 centre de răspândire naturală a zadei: Valea Arieșului – unde este o rezervație naturală de larice – munții Bucegi, Ceahlău, Ciucaș și Lotru.