Sălcioara sau măslinul rusesc – lemn cu fibră de cireș și pori de frasin

Până să-mi arate Radu Vădan lemnul din depozitul lui, am crezut că sălcioara este diminutivul de la salcie. Am descoperit însă o specie cu un lemn deosebit, frumos colorat și desenat, perfect pentru boluri, rame, bijuterii și alte astfel de obiecte. Din punct de vedere industrial nu prezintă interes pentru că ajunge rar la dimensiuni foarte mari, fiind mai degrabă un arbust. Este însă apreciată de pasionații de lemn din întreaga lume, mai ales că uneori trunchiul are bube, ceea ce face lemnul mult mai spectaculos. Pe lângă aspectul plăcut datorită căruia este plantată în parcuri și grădini particulare, sălcioara este și un foarte apreciat remediu naturist, efectele benefice în tratarea ulcerului, infecțiilor și artritei reumatoide fiind recunoscute și de studii medicale.

Sălcioară, salcie mirositoare, măslin rusesc și multe alte denumiri

Salcie mirositoare, măslin rusesc, măslin sălbatic, măslin turcesc, sălcioară de miere, mierea ursului sunt denumirile sub care este cunoscută sălcioara – Elaeagnus angustifolia – în diferite zone ale țării. În engleză i se spune russian olive, wild olive, silver berry sau oleaster, în italiană este olivigno, olivo di Boemia, albero d’argento, în franceză olivie de Boheme, arbre d’argent, arbre du Paradis sau olinet și ölwide sau schmalblätrige ölweide în germană. Face parte din familia Elaeagnaceae, asemenea cătinei. Denumirile de salcie sau măslin țin de asemănarea frunzelor, respectiv a fructului cu aceste specii, din punct de vedere botanic fiind însă total diferite.

Sălcioara este specie nativă în sud-estul Europei și centrul și vestul Asiei, din Iran, Afganistan, sudul Rusiei și Kazahstan, până în Turcia, Pakistan și India. Este o specie care fixează solul, fiind aclimatizată în acest scop în diferite țări. Așa a ajuns la sfârșitul secolului al XIX-lea în SUA unde, din cauza creșterii și răspândirii rapide, acum este considerată însă în multe zone specie invazivă. Este rezistentă, atât la temperaturi ridicate, cât și la cele scăzute, se dezvoltă chiar și în soluri sărace din punct de vedere nutritiv, cu condiția să fie bine drenate. Plantarea în parcuri și grădini împiedică îmburuienarea terenului.

În natură crește spontan, nu departe de apă, în câmpiile inundabile, dar și în albia râurilor uscate, la altitudini sub 2000 m. Este foarte rezistentă la vânt și suportă bine inundațiile temporare. Are capacitatea de a fixa azotul în sol.

Arbore sau arbust?

Nu vă pot da un răspuns foarte clar la această întrebare. Sunt surse care-l consideră arbore de mici dimensiuni, altele care spun că este arbust. În orice caz, sunt exemplare care pot ajunge la 10-12 m înălțime, uneori și mai mult, iar trunchiul ajunge și la jumătate de metru în diametru. Este o specie de foioase, cu frunze căzătoare. În parcuri și grădini este cultivată pentru frunzișul argintiu și mirosul foarte plăcut, de miere, pe care-l degajă florile la sfârșitul primăverii. Trunchiul și ramurile sunt acoperite cu o scoarță brună, exfoliantă, cu aspect deosebit în timpul iernii. Rădăcinile se întind în sol, de aici și capacitatea de a fixa solul. Este motivul pentru care este folosită și la fixarea haldelor de steril.

Frunzele sunt asemănătoare celor de salcie, oval-alungite, au 3-5 cm lungime, verzi pe față și argintii pe dos. Toamna rezistă pe ramuri până târziu. Ramurile au spini puternici, ascuțiți, de la 7 mm până la 3 cm lungime. Florile sunt mici, fără petale, cu 4 lobi, de culoare galben până la crem. Apar la axilele frunzelor, la sfârșitul primăverii, uneori sub formă de ciorchini de 2-3 flori și au miros foarte plăcut, puternic, melifer și nectarifer. De aceea reprezintă o atracție pentru albine. Fructele sunt mici, asemănătoare unor măsline de mici dimensiuni, colorate maro portocaliu argintiu, comestibile și dulci, foarte apreciate de păsări, dar și în țări precum Turcia, Iran sau Afganistan.

Sălcioara – proprietăți, caracteristici

În secțiune transversală prin trunchiul de sălcioară se vede foarte bine diferența dintre alburn și duramen. Alburnul este subțire, de culoare alb-gălbui foarte deschis. Culoarea duramenului variază de la brun-gălbui la cafeniu-auriu închis, uneori cu nuanțe de verzui și chiar mov-gri deschis. După tăiere, culoarea duramenului se mai închide căpătând o nuanță galben-roșiatică, dar alburnul nu îngălbenește, păstrându-și nuanța inițială.

Este un lemn foarte poros cu textura fină și uniformă. Radu Vădan spune că este asemănător cireșului ca textură și frasinului, ca pori. Uneori, datorită condițiilor de creștere, fibra este răsucită. Inelele anuale sunt foarte vizibile datorită așezării inelare a porilor. În lemnul timpuriu porii sunt așezați pe 5-10 rânduri în cerc și sunt medii spre mari ca dimensiuni. Porii din lemnul târziu sunt mult mai puțini, solitari, mediu spre mici. Uneori au in interior tile. Razele medulare sunt destul de late, fiind vizibile cu ochiul liber. Densitatea în stare anhidră este 685 kg/m³, iar duritatea Janka 5500 N.

Majoritatea celor care au lucrat cu sălcioară spun că este destul de dificil la uscare, cu crăparea și uneori deformarea elementelor, dar sunt și excepții. Unele surse spun că, în stare udă, se prelucrează bine, dar are un miros neplăcut care dispare după uscare. Are rezistență foarte mică la ciuperci și durabilitate mică spre medie. Se prelucrează bine mecanic și manual, se sculptează ușor. Poate fi strunjit, dar piesele cu volum mare vibrează și nu pot fi obținute obiecte cu pereți foarte subțiri. Se șlefuiește, se încleiează și se finisează bine. La finisare, din cauza porilor mulți și mari absoarbe mult material la primul strat. Pentru a face un finisaj cu pori închiși trebuie aplicate multe straturi.

Folosit la obținerea bolurilor, pixurilor, dar și a chitarelor electrice

Pentru că nu este un arbore cultivat pentru exploatare și nici unul de dimensiuni mari, utilizarea lemnului este limitată la obținerea unor obiecte mici, decorative. Cei care au norocul să găsească lemn de dimensiuni mai mari îl folosesc și pentru obținerea mobilierului și chiar pentru proiecte speciale, precum fabricarea unei chitare electrice. Datorită culorilor frumoase și a desenului special dat de linia porilor se folosește la obținerea obiectelor decorative, a ramelor de oglindă, cutiilor pentru bijuterii și chiar a bijuteriilor. Obiecte deosebite se obțin din bube (lupă) de sălcioară.

Lemnul de sălcioară arde bine, dar trebuie să fie bine uscat, cel puțin un an. Altfel, arde cu scântei și degajă miros neplăcut. Bine uscat, poate fi folosit în sobe sau în șemineuri deschise unde arde lent, degajă fum puțin, plăcut aromat și degajă căldură timp îndelungat. Puterea calorifică este apropiată de cea a frasinului. Se despică mai bine verde, uscat se taie greu, mai ales dacă buștenii sunt mai mari.

Bine uscat, poate fi folosit și pentru afumarea alimentelor cărora le conferă o aromă subtilă, fructată, ușor dulce. Fumul de la arderea sălcioarei de potrivește bine cu carnea de porc, miel, pasăre, cu fructele de mare, pizza sau legume. Poate fi amestecat cu lemn care conferă gust amărui pentru a tempera gustul de dulce.

Pentru că populează frecvent parcurile și grădinile publice, lemnul provine mai ales de la toaletări. Când nu sunt făcute corect, acestea pot duce la infectarea sălcioarei cu ciuperci, fiind foarte puțin rezistentă la astfel de atacuri. Trunchiul este mâncat pe interior, se usucă și trebuie tăiat. Din păcate, un astfel de trunchi nu prea poate fi folosit pentru că este gol în interior. Este însă o sursă bună pentru cei care combină lemnul cu rășină epoxidică.

Fructele de sălcioară – remediu împotriva artritei reumatoide și a litiazei renale (pietre la rinichi)

În Iranul antic, decoctul de fructe de sălcioară era folosit împotriva febrei, astmului, infecțiilor sau artritei reumatoidă. Pulberea uscată a fructelor, în amestec cu lapte, este și acum un remediu pentru artrita reumatoidă și durerile articulare. Există dovezi care susțin că unele produse din sălcioară au eficacitate comparabilă cu cea a ibuprofenului. În medicina tradițională turcă, fructele de sălcioară sunt renumite ca tonice, antipiretice sau ca tratament al tulburărilor renale (tratament antiinflamator și/sau litiază renală).

Sălcioara este folosită tradițional ca remediu  împotriva ulcerului sau tulburărilor gastrice. A fost folosită experimental, cu rezultate promițătoare, pentru aplicațiile în afecțiuni maligne, ulcere, probleme gastrice și ca bactericid. Un studiu foarte documentat privind efectele benefice ale sălcioarei găsiți aici.

Sper să considerați utile informațiile de mai sus. Ca de obicei, completările sunt binevenite. Iar dacă aveți întrebări sau neclarități, lăsați-le mai jos, în spațiul dedicat. Sigur voi răspunde.

Foto copertă: bol din sălcioară, Radu Vădan