Gorunul, mai potrivit pentru tâmplărie și fabricarea butoaielor decât stejarul

Am petrecut ultima perioadă căutând informații despre gorun și alți veri de-ai lui din genul Quercus. Totul a pornit de la o minunăție de cherestea de gorun postată pe un grup de un tâmplar norocos. Faptul că gorunul este foarte asemănător cu stejarul pedunculat (Quercus robur), despre care am scris aici, nu a reprezentat o noutate. Știm că sunt atât de asemănătoare încât mulți le tratează ca stejar european, nefăcând nicio deosebire între cele două specii. Mi-am propus însă să descopăr diferențele, atât la nivel de arbore, cât și de lemn. Trebuie să recunosc că n-a fost o misiune ușoară, fiind foarte puține informații în acest sens, mai ales în ce privește lemnul. Totuși, câte ceva tot am aflat.

Gorunul, un stejar iubitor de soluri aride

Din numele latinesc al gorunului – Quercus petraea  – deducem că este un arbore iubitor de piatră. Nu crește el pe vârful muntelui, dar spre deosebire de stejarul pedunculat îl găsim mai ales în zonele colinare și în cele montane joase, avansând uneori chiar până la 1000-1200 m. Dacă stejarul este mai selectiv asupra solurilor în care crește, gorunul este mai puțin pretențios, singurul teren pe care nu-l acceptă fiind cel foarte umed. Din acest motiv, gorunul ocupă în România suprafețe mai mari ca stejarul, ajungând la 10% din fondul forestier.

Gorunul, sessile oak sau Irish oak în engleză, este răspândit în cea mai mare parte a Europei, ajungând până în Caucaz și Asia Mică. Spre nord ajunge până în sudul peninsulei Scandinave și spre sud, până în partea de nord a peninsulei Iberice, sudul Italiei, Balcani și Turcia. Crește de la nivelul mării, în zona nordică, până la 1200-1300 m în Alpi și chiar mai sus, în Turcia. Este specie dominantă în pădurile mixte de foioase din zona temperată a Europei. Ocupă zone întinse în Franța, fiind materie primă pentru fabricarea unor butoaie foarte apreciate. Este copac național în Irlanda și emblemă neoficială a Țării Galilor.

Gorunul, care face parte din categoria foioase având frunze căzătoare, poate crește până la 20-40 m înălțime, diametrul ajungând 1-3 m. Tulpina înaltă și dreaptă, cu coroană bogată, este acoperită cu scoarță gri cenușie netedă care devine din ce în ce mai ridată pe măsură ce copacul îmbătrânește. Trăiește în mod obișnuit până la 400-600 de ani, unele exemplare putând depăși însă 1000 de ani. Frunzele ovale, lobate uniform, au lungimea de 7–14 cm, lățimea de 4–8 cm și un pețiol lung de 1 centimetru. Are flori atât masculine, cât și feminine, iar în urma polenizării făcute de vânt rezultă fructul – o ghindă de 2–3 cm lungime, verde la început, care se maturizează în șase luni, devenind maronie.

Diferențele dintre gorun și stejarul pedunculat

Cu toate că și arborii sunt asemănători, este mult mai ușor de făcut diferența între gorun și stejar decât între lemnul lor. Cele mai multe diferențe se văd la frunze. Frunzele gorunului sunt mai alungite, ondulate uniform, cu formă dreptunghiulară, nervuri nu foarte proeminente și pețiol lung de 1 cm. Frunzele stejarului sunt mai scurte, ondulate neuniform având lobi mai mici la bază și la vârf și mai mari la centru ceea ce le dă un aspect de romb, nervuri proeminente și un pețiol foarte scurt, aproape inexistent. Culoarea frunzelor gorunului este verde închis, cu o ușoară nuanță de violet pe spate, nuanță inexistentă la stejar.

O altă diferență este legată de ghinde. La gorun, ghindele nu au codițe, adică sunt sesile, de unde și denumirea. Ele sunt fixe pe ramuri, spre deosebire de cele ale stejarului care au codițe și atârnă pe ele.

Există și diferențe legate de locurile preferate de arbori, dar nu este un indiciu foarte clar, în multe zone conviețuind împreună. În astfel de situații pot da naștere la hibrizi naturali – Quercus x rozacea. Stejarul preferă zonele de câmpie, bogate în apă și nutrienți, gorunul fiind mai puțin pretențios în ceea ce privește nutrienții, preferând solurile acide și nisipoase de la altitudini de peste 300 m, cu cât mai puțină apă. Gorunul se asociază în pădurile din zonele colinare calde cu carpenul, teiul și fagul, pe când stejarul îl găsim în pădurile de la câmpie, alături de frasin și arțar.

Asemănarea foarte mare dintre cele două specii a făcut ca de multe ori ele să fie considerate la fel, fiind numite stejar. Chiar Charles Darwin menționează în cartea sa On the Origin of Species (Despre originea speciilor) că sunt surse care le tratează ca pe specii diferite și altele care consideră că sunt soiuri ale aceleiași specii.

Caracteristicele lemnului de gorun

În secțiune transversală prin lemnul de gorun se văd alburnul și duramenul care nu sunt întotdeauna foarte bine delimitate. De asemenea, se văd clar inelele anuale, formate din două zone, cea de lemn timpuriu, depus primăvara, mai afânat și cu 2-4 rânduri de porii mari și cea de lemn târziu, de vară, mai dens, cu porii mici și foarte mici în aranjament radial. Spre deosebire de stejar, gorunul are inelele anuale mai uniforme și mai înguste datorită creșterii mai lente din zonele de deal și munte.

Alburnul are culoarea de la alb gălbui la maroniu, iar duramenul este maro-gălbui, cu numeroase alte colorații care țin foarte mult de zona de creștere. Fibra este grosieră, uneori neregulată și răsucită, în funcție de condițiile de creștere. De altfel, condițiile de creștere din zone mai puțin prietenoase duc la apariția unor colorații și a unor desene deosebite ale fibrei la lemnul de gorun, făcându-l foarte special. Ca și stejarul, are raze medulare vizibile.

Densitatea medie a gorunului uscat este de 710 kg/m³, puțin mai mare decât a stejarului. Este foarte rezistent la putrezire, se prelucrează bine manual și cu mașini și are un miros specific, la fel ca stejarul. Taninul poate face uneori probleme la finisare sau în contact cu metalul. Se lipește fără probleme și arată foarte bine uleiat și ceruit.

Se despică și se lucrează mai ușor ca stejarul, de aceea este foarte considerat superior stejarului în proiectele de tâmplărie, la fabricarea mobilierului și a butoaielor. Este însă mai dur și mai puțin elastic decât stejaru, de aceea este considerat inferior acestuia în proiectele care țin de construcții și structuri de case.

Utilizări

Conform celor de mai sus, gorunul se folosește la obținerea mobilierului, pentru sculptură și la fabricarea butoaielor (dogărie). Este foarte potrivit pentru fabricarea ambarcațiunilor sau a decorațiunilor și amenajărilor din interiorul acestora. Rezistența foarte bună la putrezire îl recomandă pentru construirea gardurilor, a mobilierului de grădină, deck-urilor și a altor proiecte de exterior.

În ceea ce privește fabricarea butoaielor, lemnul de gorun si cel de stejar sunt considerate foarte diferite din cauza caracteristicile organoleptice distincte pe care le aduc vinului. Taninurile si aromele lor sunt diferite, atât în ceea ce privește calitatea, cât și cantitatea. Stejarul are lemnul mai poros și eliberează mai repede taninurile puternice în vin. Lemnul de gorun dă vinului un gust tanic mai fin, mai suplu și mai aromat. Ele variază însă considerabil în funcție de proveniența gorunului și de condițiile de creștere ale fiecărui copac.

De la gorun se folosește și scoarța, foarte bogată în tanin ca și cea a stejarului. Taninurile extrase sunt folosite la tăbăcirea pieilor de animale. Frunzele și fructele sunt folosite în medicina naturistă. Ghindele reprezintă hrana multor animale ale pădurii.

Sper să considerați interesante informațiile. Dacă ați lucrat cu gorun, povestiți-ne experiența. Ne-am bucura să completăm articolul cu informații direct de la sursă. Iar dacă aveți întrebări sau neclarități, lăsați-le mai jos, în spațiul dedicat. Vă voi răspunde cu siguranță.